Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos”, decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit.
Ce este, așadar, smerenia creștină? În primul rând ea este, bineînțeles, simțământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine. Iar adevărul nu înjosește și nu desconsideră niciodată, ci înalță și curățește. El este refuzul oricărei ”împăunări”, este respingerea ”aruncării de praf” în ochii celorlalți.
“Pentru mulţi, dacã nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constã dintr-un numãr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncãruri, de la dans şi alte distracţii. Aceastã înţelegere exprimã gradul nostru de înstrãinare faţã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume cã Postul înseamnã şi “altceva”– ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
„Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). Acum, revenim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel şi ne întrebăm care este înţelesul adevărat al acestora. Pentru că, după cum am văzut, nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la „mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie”.
Vremea noastră este o vreme cumplită de destrămare a familiei, de înmulţire continuă a divorţurilor, de fugă tot mai deasă a copiilor din familie – şi aceasta pentru că de la căsnicie se cere, ca să zicem aşa, „fericire”, şi la cea mai mică dificultate oamenii dau fuga să divorţeze, uitând că viaţa de familie, dacă o înţelegem creştineşte, este întotdeauna nevoinţă, întotdeauna luptă, întotdeauna silinţă.
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
Acesta este punctul de început al înţelegerii a ceea ce înseamnă sfinţirea timpului. Aceasta este experiența ortodoxă, care coboară până la apostolii înşişi, ca în centrul vieţii noastre liturgice, chiar în centrul acelui timp pe care noi îl măsurăm ca an, găsim Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Ce este învierea? Învierea este apariţia în această lume, complet dominată de timp şi deci, de moarte, a vieţii care nu va avea sfârşit. Cel care a înviat din nou din morţi nu mai moare.
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţă.
„… În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei Duminica Iertării, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai‘.
Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim, că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El.
„Omul este ceea ce mănâncă”. Cu această afirmaţie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus capăt tuturor speculaţiilor „idealiste” despre natura umană. De fapt însă, el exprimă, fără să o ştie, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că, mult înainte de Feuerbach, aceeaşi definiţie a omului a fost dată de Biblie.
Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?
În general, copiilor le place să participe la slujbele Bisericii şi această atracţie instinctivă pentru şi în interesul slujbelor este fundaţia pe care noi ar trebui să construim educaţia copiilor noştri. Când părinţii se îngrijorează deoarece copiii lor vor obosi din cauza slujbelor lungi şi le pare rău pentru ei, exprimă, de fapt, subconştient, preocuparea lor nu pentru copii, ci pentru ei înşişi. Copiii pătrund mai uşor decât adulţii în lumea ritualului, a simbolismului liturgic.
Iată-ne ajunși la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede “Duminica Iertării”, doua zile – Miercurea și Vinerea – au fost rezervate spre o “postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială și tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat: “Răsărit-a primăvara postului și floarea pocăinței. Deci sa ne curățim pe noi fraților de toată spurcăciunea și Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ție, Unule Iubitorule de oameni.”
Din această cauză, orice, chiar şi în doză microscopică, amestecat cu mândria este înrudit cu diavolul şi cu diabolicul.
Religia este şi ea un câmp de acţiune pregătit deja pentru forţele diavolului. Totul, absolut totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilinţă, astfel încât întreaga viaţă spirituală este sau trebuie direcţionată înspre căutarea umilinţei. Semnele umilinţei: bucuria!
„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Dintru început, să observăm că aceasta cerere uneşte două componente care se întreţesc: iertarea păcatelor noastre şi iertarea păcatelor comise împotriva noastră. Hristos Domnul spune: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, iartă-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aici, în această împletire, în această relaţie, se află şi misterul profund al iertării cerute în Rugăciunea Domnească. […]
Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe…