Ce înseamnă să-L cunoşti pe Duhul Sfânt, să ai Duhul Sfânt, să fii în El? Cel mai bun mod de a răspunde la această întrebare este să compari cunoaşterea Duhului Sfânt cu cea a lui Hristos. E de la sine înţeles că pentru a-L cunoaşte pe Hristos, a-L iubi, a-L accepta ca sens ultim, conţinut şi bucurie a vieţii tale, trebuie, mai întâi de toate, să ştii anumite lucruri cu privire la Hristos. Nimeni nu poate crede în Hristos fără să fi auzit vorbindu-se despre El şi de a Lui învăţătură.
Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.
Avem nevoie, întâi de toate, de adevărata redescoperire a adevăratului sens al Sfintei Împărtășanii, în Biserică și prin credincioșii ei, ca Taină a Bisericii, ca act esențial în care ea întotdeauna devine ceea ce este: Trup al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, dar al vieții noi, lucrarea Împărăției lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu și comuniunea harică cu El.
Este important faptul că ne întoarcem acum la ideea şi experienţa Postului ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta.
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună” sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi.
Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundați de cuvinte care și-au pierdut sensul și, deci, puterea. Creștinismul descoperă sacralitatea cuvântului – un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriașe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecați și după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12, 36-37).
Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe…
Unul dintre cele mai nepătrunse și mai tainice momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos rămâne cu certitudine Schimbarea Sa la Față înaintea a trei dintre ucenicii Săi. Despre această revărsare vizibilă a luminii dumnezeiești necreate au scris mulți oameni înzestrați de-a lungul istoriei creștine, unul dintre cei mai recenți fiind Părintele Alexander Schmemann. Născut în Estonia într-o familie de emigranți ruși și trecut la Domnul în Statele Unite, acum 33 de ani, după o carieră teologică de mare anvergură, acest mare predicator și teolog ortodox al secolului trecut pătrundea într-una dintre scurtele sale meditații teologice sensul pastoral al transfigurării taborice a lui Hristos. Rândurile care urmează reprezintă traducerea din franceză a reflecțiilor sale.
Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
Pentru mulţi, dacã nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constã dintr-un numãr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncãruri, de la dans şi alte distracţii.
Puțin câte puțin, experiența elementară a viețuirii într-o lume interioară, a frumuseții acestei „interiorități” pur și simplu dispare din cultura noastră modernă; dacă nu este televiziune este muzică. Muzica a încetat să mai fie ceva pe care să o asculți; ea devine rapid un fel de „fundal sonor” pentru conversație, lectură, scris etc.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire și pasivitate a întregii noastre ființe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă și, deci, nu este nici de dorit.
Vremea noastră este o vreme cumplită de destrămare a familiei, de înmulţire continuă a divorţurilor, de fugă tot mai deasă a copiilor din familie – şi aceasta pentru că de la căsnicie se cere, ca să zicem aşa, „fericire”, şi la cea mai mică dificultate oamenii dau fuga să divorţeze, uitând că viaţa de familie, dacă o înţelegem creştineşte, este întotdeauna nevoinţă, întotdeauna luptă, întotdeauna silinţă.
Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?