Terapeuţii, ca şi preoţii, au greutăţi în a aborda întrebările de ordin personal puse de interlocutori. Uneori se blochează şi nu ştiu cum să răspundă. Dacă înţelegem motivele care-i fac pe oameni să pună aceste întrebări, atunci putem găsi şi cel mai bun mod de a le răspunde.
Unii pot întreba ceva personal din politeţe, datorită bunelor maniere. Se poate să nu fie interesaţi în mod real de răspuns, şi, dacă discuţia va fi îndreptată din nou către problemele lor, vor continua bucuroşi cu tema care îi interesează.
Deseori, întrebări precum „Sunteţi căsătorit?”, sau „Câţi ani aveţi?”, sau „Vă place fotbalul?” sunt datorate curiozităţii omului faţă de cel căruia îi vorbeşte. De asemenea întrebările personale pot arăta că începe o legătură mai strânsă între cei doi.
Interlocutorul încearcă să afle câte ceva din personalitatea şi aria de interes a preotului/psihoterapeutului. Încearcă, fiindcă doreşte să afle ce fel de om este, cât se regăseşte în realitate în personalitatea pe care acesta începe să i-o creioneze.
În cele mai multe cazuri este nevoie de un răspuns sincer şi imediat. După acest răspuns, interesul interlocutorului va trebui îndreptat din nou către problemele sale. Există pericolul ca preotul sau terapeutul, din cauza tensiunii, să spună mai multe decât este interesat celălalt să afle. Aceasta îl îndepărtează pe credincios de problemele sale.
În alte situaţii, preotul se lasă prins mai mult decât trebuie de întrebările personale, deoarece nu cuprinde semnificaţia lor. De multe ori, aceste întrebări nu sunt decât introduceri ale problemelor care interesează în mod real, despre care doreşte să discute.
Un adolescent pe care-l preocupă tema căsătoriei poate încerca să facă aluzie la această problemă a lui prin întrebarea: „Dumneavoastră de ce nu sunteţi căsătorit?”
Un răspuns scurt şi oarecum vag care va orienta discuţia către interesul tânărului va deschide drumul pentru tratarea problemelor lui personale, care pot fi: „Cum o va lăsa singură pe mama?” sau „Cum se va descurca în doi?”.
Tinerele femei prezentabile angajate în servicii sociale întreţin cu greu o relaţie strict profesională cu un tânăr sau cu un bărbat adult. In încercarea lor de a ajuta, de multe ori chiar fără a conştientiza, îl fac pe interlocutor să creadă că se interesează în mod personal de el şi sunt surprinse când acesta face vreun avans. Eşuează astfel în a arăta caracterul strict profesional al relaţiei lor.
Deseori unii oameni dezechilibraţi confundă în mod exagerat interesul preotului şi au impresia că acesta se oferă să înlocuiască rolul tatălui sau al mamei sau al soţului şi încep să telefoneze insistent, la ore nepotrivite, şi să încerce să-i atragă acestuia atenţia asupra lor cât mai mult. O astfel de situaţie îl deranjează şi pe preot, iar pe cel care o întreţine îl oboseşte, deoarece în final relaţia nu-i oferă ceea ce crede că îi poate oferi. Această stare zădărniceşte rezultatele pastorale, deviind energia şi timpul preotului, şi îl abate de la problemele reale pe care le au alte persoane, îndreptăţite şi ele la grija lui pastorală.
Când se întâmplă astfel de confuzii ale relaţiei profesionale – sau spirituale -, preotul sau terapeutul va ajuta mai mult dacă îi va vorbi deschis despre aceasta interlocutorului şi îi va propune ca benefice întâlniri programate în care să se ocupe exclusiv de problemele lui. In acelaşi timp va trebui să se cerceteze personal, dacă nu l-a încurajat cu ceva pe celălalt, creând aşteptări mai mari decât cele fireşti într-o astfel de relaţie.
Uneori preotul vorbeşte intenţionat despre anumite preocupări sau greutăţi personale, pentru a-l ajuta pe credincios. Părinţii pustiei descopereau fiilor duhovniceşti până şi cele mai mici semne ale scăderilor proprii. Sfântul Ioan Scărarul îndeamnă preotul să îşi asigure fiii duhovniceşti că şi el a făcut păcate, pe care de fapt nu le-a făcut, pentru a-i încuraja să-şi descopere propriile slăbiciuni şi patimi. „Când vine cineva spre mărturisire şi se sfieşte şi şovăie, cercetează cele de aproape ale lui […] şi spune-i: frate, nu te întrista, şi eu am făcut-o pe aceasta” (Sfântul Ioan Scărarul, Către păstor, „Cuv. XXXI”, trad. rom.: Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. X, EIBMBOR, Bucureşti, 1980).
Aici este nevoie de multă atenţie, deoarece există pericolul ca preotul să se transforme în cel care se mărturiseşte şi îl solicită pe interlocutor să-i asculte spovedania.
Ceva asemănător se poate întâmpla şi cu psihoterapeutul, care îl poate trans pune pe client în terapeutul său. Aceasta este o iresponsabilitate profesională de nepermis în cazul în care, descoperind greutăţile personale, are în vedere propria uşurare şi nu folosul celui cu care vorbeşte. Sfântul Ioan Scărarul, care sfătuieşte preotul să mărturisească păcate pe care nici nu le-a făcut, sfătuieşte alteori să ascundă unele aspecte personale, în funcţie de situaţia dată. De exemplu, după regula ţinută de bătrânii pustiei, preotul sau stareţul îl putea ajuta pe celălalt recunoscând că are şi el greutăţi din partea aprinderii trupului, dar nu trebuie descoperite situaţii sau experienţe concrete cu caracter sexual.
Cândva, un monah a mers la Ava Pimen şi i-a zis: „Ce să fac, părinte, că mă mâhnesc din cauza curviei? Am fost la Ava Ivistion şi mi-a spus că nu îmi e de folos să rămân mult timp aşa.” Şi Ava Pimen îi spune: „Ava Ivistion este cu faptele sus, alături de îngeri, şi nu bagă de seamă că şi eu, şi tu suntem în curvie. De va păzi monahul pântecele său şi limba sa şi străin va fi de toate, îndrăznească, nu va muri!” (Pateric, Ava Pimen, 65, trad. rom.: Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, 1997, p. 100). Ca să-l încurajeze pe interlocutor, preotul/psihoterapeutul poate vorbi despre o experienţă trecută, poate spune că se trage şi el din Kalamata şi să vorbească despre împrejurimile pe care le cunosc amândoi, sau pot discuta despre politică sau ceva asemănător. Insă, deşi uneori aceste procedee pot ajuta interlocutorul să simtă mai multă familiaritate şi linişte, în general ele sunt de o valoare îndoielnică şi pline de pericole. Când preotul/psihoterapeutul discută părerile sale proprii şi temele de interes personal transformă legătura profesională în discuţie de societate şi uneori chiar în cleveteală. Conversaţia este de preferat să se învârtă în jurul sentimentelor şi problemelor interlocutorului.
Şi preoţii, şi terapeuţii încearcă uneori să câştige încrederea acestuia lăudându-i vestimentaţia, sau curăţenia casei, sau vreun lucru de mână. Există o diferenţă între aprecierea şi estimarea corectă a acestor lucruri şi măgulirea sau linguşirea celuilalt. Dacă interesul preotului este autentic, poate uşura astfel dialogul, dar dacă este vorba de o simplă tehnică, al cărei scop este să flateze, falsitatea şi lipsa de sinceritate vor fi percepute de interlocutor. Cu siguranţă, dulcegăria alunecoasă a preotului poate dăuna necăjitului ce-i stă în faţă la fel de mult ca şi o impoliteţe francă.
Dacă este clar că lipsa interesului autentic al preotului faţă de interlocutor nu poate fi înlocuită cu tehnici, nu trebuie totuşi să ignorăm studiul metodelor pastorale pentru o abordare formativă a oamenilor faţă de care avem o răspundere pastorală, o astfel de metodă putând fi chiar această manifestare directă a interesului real pentru ei. Hristos, Apostolii şi Părinţii au avansat, în paralel cu perspectiva dezvoltării personale, şi metode pastorale. Creştinismul a predicat că suferinţa umană nu trebuie abordată doar cu rugăciune, ci şi cu post, nu numai cu atenţia faţă de starea interioară a sufletului, ci şi cu atenţia faţă de manifestarea exterioară. Ultima fără prima este puritanism, echilibrul între cele două este creştinismul ortodox.
Pr. Filoteu Faros, Dialogul în psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia