Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deșarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârșit într-însul asupra duhurilor. Și dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuțime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească. Deci, căzând sfântul pe pragul chiliei sale și picioarele întinzându-le, le-a lăsat afară, zicând așa către dracii slavei deșarte: „De puteți, trageți-mă târâș, dracilor, că eu cu picioarele în altă parte nu mă duc. Deci, de veți putea să mă duceți așa, unde ziceți voi, acolo voi merge”. Jurându-se lor – „De nu mă veți mișca, nu vă voi asculta” – și petrecând nemișcat, s-a sculat apoi, seara fiind de acum adâncă.
Și, făcându-se noapte, iarăși mai cumplit îl supărau. Și, sculându-se Sfântul și, luând o coșniță ca de două obroace [măsură pentru lichide, fructe uscate sau cereale, egală cu 8,75 litri], a umplut-o pe aceasta cu nisip, pe care punând-o pe umărul său, se mișca prin pustie. Pe drum, cu acesta s-a întâlnit Theosevie, domnul [guvernatorul] Antiohiei, care i-a zis lui: „Ce duci, Avva, lasă-mi mie sarcina, și nu te trudi singur”. Iar el a zis: „Trudesc pe cel ce mă trudește pe mine, că, odihnit fiind, acela mă sfătuiește spre călătorie”. Și, mult umblând, după ce aproape și-a zdrobit trupul, a intrat în chilie. (Palladie)
Everghetinosul, volumele I-II, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 203