«Către unii care se încredeau în ei înșiși că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta» (Luca 18, 9)
Această Duminică inaugurează una dintre cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc, perioada Triodului. În această perioadă, cartea de slujbă care se folosește cel mai des la strană se numește „Triod”.
Această perioadă încorporează în sine și Postul Mare – perioada de pregătire spirituală pentru marele praznic al Învierii Mântuitorului Hristos. Perioada Triodului are patru duminici care constituie un preambul duhovnicesc până debutează Postul Paștilor. Suntem chemați să ne pregătim și pentru perioada Postului, și pentru Înviere, prin asceză și rugăciune intensă.
Duminica vameșului și a fariseului se numește astfel după parabola care se citește în cadrul Sfintei Liturghii. Fiecare din cele patru duminici premergătoare Postului Mare are un mesaj precis. Mesajul acestei duminici ne spune că noi nu putem deveni strălucitori manifestându-ne disprețul față de cei din jur. Este ceea ce, din nefericire, a făcut fariseul.
În general, noi ne năpustim asupra fariseului și îi scoatem în evidență toate cusururile pe care le avea și de care nu era conștient, de vreme ce s-a afișat astfel în fața Domnului, în Templu.
Fariseul a făcut un vernisaj de virtuți în fața lui Dumnezeu, nu conștientiza starea sa de boală sufletească. Era plin de sine însuși și credea că Îl impresionează pe Dumnezeu, vorbindu-I despre virtuțile pe care le săvârșea.
Privind, la rigoare, ceea ce spunea fariseul, dacă suntem onești, ne dăm seama că el nu mințea, nu era ipocrit (noi avem tendința să asociem termenul de „ipocrit” cu cel de „fariseu”). El săvârșea, la modul cât se poate de riguros, ceea ce Îi spunea lui Dumnezeu. Era una dintre caracteristicile acestei categorii religioase.
Fariseii erau extrem de atenți în a împlini întocmai ceea ce era prevăzut în Legea Vechiului Testament. Mai mult decât atât, plusau, mai adăugau câte ceva în ceea ce privește împlinirea acestor porunci.
Fariseul nu era fals, era sincer. El I-a spus Domnului că nu este hrăpăreț, nici desfrânat, nici hoț, ca vameșul care stătea în spatele Templului, smerit, cerând lui Dumnezeu îndurare.
De asemenea, fariseul spunea că postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din tot ceea ce câștigă.
Pentru evrei, postul nu era unul dintre elementele forte ale vieții spirituale. Li se cerea să postească o singură dată pe an, în Ziua Ispășirii. Atunci toți evreii posteau. Fariseii mai adăugau ceva peste acest post: două zile pe săptămână, lunea și joia. Potrivit tradiției iudaice, se presupune că Profetul Moise s-a urcat pe Muntele Sinai într-o zi de luni și a revenit, după întâlnirea pe care a avut-o cu Dumnezeu, într-o zi de joi.
Fariseul spunea că dă și zeciuială din ceea ce câștiga. Nu era un producător, ci un consumator. Zeciuiala era prevăzută pentru cei care munceau, care produceau. De aici reiese că fariseul se mândrea cu virtuțile lui, pentru că din ceea ce primea el, practic lui Dumnezeu I se dădea de două ori zeciuială. O zeciuială o dădea producătorul propriu-zis, care muncea, (evreii dădeau în general zeciuială din ulei și cereale), iar fariseul, din câștigul lui, mai dădea o dată zeciuiala.
Păcatul, neputința fariseului rezidă în faptul că el a crezut că poate să devină strălucitor, disprețuindu-l pe vameș, raportându-se cu superioritate și cu multă aroganță față de el, aproape detestându-l.
Cei doi s-au dus la Templu cu gândul și intenția de a se ruga lui Dumnezeu.
Din rugăciunea vameșului deducem că momentul în care s-au dus cei doi la Templu este cel în care se aducea jertfă de miel, pentru iertarea păcatelor. În prima parte a zilei era momentul de rugăciune când se aducea jertfă de tămâie, iar în a doua parte, jertfă de miel.
Vameșul Îi cere lui Dumnezeu îndurare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” În limba greacă cuvântul folosit ne ajută să ne dăm seama în ce moment al zilei au mers cei doi la Templu. Termenul folosit este „ispășire” – „răscumpără-mi păcatele, împacă-mă cu Tine. Păcatul m-a despărțit de Tine, m-a pus în stare de divorț de Tine”.
Amândoi și-au propus să se roage, însă numai unul a știut, cu adevărat, ce înseamnă rugăciunea.
Fariseul înțelegea rugăciunea ca pe un monolog cu sine, nu un dialog cu Dumnezeu. Vorbea despre sine însuși, nu îl interesa, în această ecuație a rugăciunii, Dumnezeu. Îl „folosea” doar ca să Îl atenționeze. Într-o interpretare mai aspră, este ca și cum I-ar fi spus lui Dumnezeu: „Doamne, Tu îmi ești dator, uite câte lucruri minunate fac, și cât de virtuos sunt”.
Fariseul se înșela, crezând că vrednicia lui în fața Domnului decurge din virtuțile pe care el le-a săvârșit, dar pe care nu le înțelegea în corelație cu Dumnezeu. Credea că meritele sale nu au nicio legătură cu Dumnezeu.
În contrast cu acest comportament, vameșul consideră că toată starea lui de rugăciune depinde de milostivirea și harul lui Dumnezeu. Centrul de greutate al rugăciunii sale era Dumnezeu.
Pentru fariseu, centrul era egoul său, împăunat cu aceste virtuți pe care și le expunea cu foarte multă mândrie și dispreț.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „ființa virtuții este Dumnezeu. El este izvorul tuturor virtuților”. Când noi săvârșim o virtute, de fapt ne împărtășim de Dumnezeu, de energiile Sale, intrăm în comuniune cu El.
Dacă ne comportăm ca fariseul și gândim virtuțile ca pe niște merite exclusiv personale, pentru care să primim laude, atunci aceste virtuți nu mai au calități morale, spirituale. Sunt doar simple efuziuni ale unui suflet bolnav, afectat de egolatrie.
Din păcate, cădem în această capcană, venind la biserică și crezând că prin postul pe care îl ținem, prin participarea la Liturghie sau prin rugăciunile personale sau comunitare, suntem vrednici, gata de a sta în fața lui Dumnezeu. Vrednicia adevărată este cea care izvorăște din mila lui Dumnezeu, nu din mândria, orgoliul și disprețul pe care le manifestăm față de ceilalți.
Care este lampa de control că suntem bolnavi sufletește și credem că datorită virtuților noastre noi ne putem poziționa pe un plan superior față de semenii noștri din punct de vedere moral?
Când îi judecăm și îi tratăm cu dispreț pe ceilalți!
Găsim o asemenea atitudine foarte răspândită în societate. Antagonismul dintre noi și ceilalți: noi întotdeauna ne vedem ca fiind excelenți, grozavi, iar ceilalți niște epave.
Îi disprețuim și ne clădim propria noastră strălucire pe disprețul față de cei din jur, pe delațiune, pe pâră.
Calomniem și mințim, mânjind identitatea celor din jur, ca noi să ieșim la suprafață, iluzionându-ne că suntem strălucitori.
Se întâmplă, de pildă, la locul de muncă, când cineva are toată grija să picure în urechea șefului tot felul de minciuni, ca să îl denigreze pe colegul său, pentru a câștiga el cât mai mult ascendent și simpatie din partea superiorilor. Transformăm relația dintre noi și superior într-una în care îi disprețuim și îi batjocorim pe cei care ne sunt colegi.
„Profesia” de a calomnia, de a disprețui și de a ne comporta cu aroganță față de cei din jurul nostru este amendată de Dumnezeu.
Domnul Hristos ne spune că vameșul a plecat de la Templu mai îndreptat decât fariseul. Apoi adaugă: „Tot cel care se va înălța pe sine însuși (adică se va urca pe un soclu fals, care nu i se cuvine) va fi smerit (nu el se va smeri pe sine însuși, ci altul îl va smeri)”.
Când suntem aroganți și ne comportăm cu multă nesimțire și bădărănie, vine scadența, și plătim cu vârf și îndesat. Cu cât ne-am cocoțat mai sus față de cei de lângă noi, prin dispreț și batjocură, cu atât căderea va fi una care ne zdrobește.
Ni se spune, în Pateric, că „omul smerit nu are unde să cadă, pentru că el deja se consideră mai prejos decât cei din jur”. Nu se plasează pe un plan superior, ci mai jos decât toată lumea. Omul care se smerește va fi înălțat de Dumnezeu sau de cei din jurul său.
În Pateric ni se spune că unul dintre părinți se ruga lui Dumnezeu să nu-l mai slăvească, ci să îi ia harisma de a face minuni, ca să nu vină oamenii și să îl caute. Cu cât se ruga mai mult ca să nu fie slăvit, cu atât Dumnezeu îl slăvea mai mult în fața oamenilor.
Vameșul se lăsa în milostivirea lui Dumnezeu, nu se considera vrednic de nimic, pentru că știa că primește această vrednicie de la Dumnezeu, nu și-o dă el însuși, cum credea fariseul. Acesta din urmă credea că sursa vredniciei este el însuși, mândria și calitățile lui, faptele lui bune, desprinse de Dumnezeu.
Domnul este smerenie. Dacă suntem în Dumnezeu, toate le vom face cu smerenia necesară, fără să facem caz de ele și să ne lăudăm.
Omul care se laudă și scoate în evidență anumite calități, acelea de fapt îi lipsesc, iar el vrea să compenseze, la nivel psihologic, ceea ce îi lipsește, inducând în eroare pe cei din jur. Vrea să compenseze, prin cuvinte, ceea ce îi lipsește.
Se vorbește despre vrednicia de a ne apropia de Sfânta Împărtășanie, de Trupul și Sângele lui Hristos. Din păcate, gândim ca acest fariseu.
Credem că dacă am postit, dacă ne-am spovedit și am făcut puțină rugăciune, în mod automat suntem pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie, suntem vrednici și ni se cuvine.
Evident că sunt importante acestea, trebuie să ne pregătim, să postim, să ne spovedim, să avem starea de smerenie adecvată, însă vrednicia nu decurge din acestea și din ceea ce facem noi, ci din milostivirea lui Dumnezeu. Noi Îi cerem Domnului, în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, pe lângă iertarea păcatelor, să ne învrednicească să Îl primim.
Cei care judecă, cântărind vrednicia unora și a altora când se apropie de Potir, sunt ca și fariseul din Evanghelie. El cântărea vrednicia fiecăruia, a lui o vedea perfectă, iar a vameșului, netrebnică.
Să ne ferim de o asemenea atitudine și să avem conștiința că tot ceea ce primim este de la Domnul.
Sfântul Isaac Sirul ne spune: „Cel ce își simte păcatele lui este mai bun decât cel care înviază morții, prin rugăciunea lui, când locuiește în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său, este mai bun decât cel ce folosește lumii întregi, prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine însuși, este mai bun decât cel care s-a învrednicit să vadă îngerii.”
Sursa: episcopiahusilor.ro
Amin ❤️