Cei care au fost înrobiţi de această patimă înfricoşătoare nu vor vedea adevărata libertate! Pentru ca dacă vrei s-o îndepărtezi de la tine, să nu-i alungi pe cei care se găsesc lângă tine, ci să alungi mândria, şi nu prin slujitor, ci prin tine, şi nu prin bici, ci prin duhovnic.
Dacă alungi însă mândria prin smerenie, de vreme ce cobori de pe cal, vei urca mai sus, şi te vei bucura de cinste mai mare, în timp ce nu ai deloc nevoie de slujitor pentru acest lucru.
Faptele mântuirii sunt faptele credinţei, faptele Noului Testament. Prin aceste fapte nu se împlineşte nici cunoaşterea omenească, nici voinţa omului, ci voinţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care ni se descoperă în poruncile Evangheliei. Creştinul care doreşte să moştenească mântuirea trebuie să săvârşească următoarele fapte:
Dintre toate regulile ce aparţin Postului Mare, una este de o importanţă crucială şi, fiind specifică Postului, în multe sensuri este o cheie a tradiţiei liturgice. Este vorba de regula care interzice săvârşirea Sfintei Liturghii în zilele din timpul săptămânii, în vremea Postului Mare. Regulile tipiconale sunt clare: sub nici o formă Sfânta Liturghie nu poate fi săvârşită în timpul Postului, de luni până vineri, cu o singură excepţie – sărbătoarea Buneivestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile.
„Hristos este Adevărul în Persoană, nu o idee. El convinge prin însăși prezența Sa. La fel este credința ortodoxă: un mod de viață, nu o teorie.” (PS Ignatie, Episcopul Hușilor)
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe?
Astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, Sfânta Duminică a slavei omului… Astăzi Biserica Ortodoxă ne descoperă întreaga taină a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce eşti tu, ce este fiecare dintre noi? Şi răspunde Sfânta Biserică: Omul este măreţie dumnezeiască pe pământ. De obicei, oamenii consideră că măreţia împărăteasca este mai presus decât toate de pe pământ. Nu! Măreţia dumnezeiască este mai presus decât orice măreţie omenească pe acest pământ.
În vechime, cei care participau la Liturghie nu înțelegeau această participare decât în logica împărtășirii. Nu mergeau la Liturghie doar ca să asculte predica, cuvinte Sfintei Scripturi sau cântarea, ci știau că menirea Liturghiei este să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Pentru a se împărtăşi omul credincios, cu Trupul şi Sângele Domnului cu vrednicie, pe cât este cu putinţă, desigur că are nevoie de o pregătire specială. Apostolul Pavel (I Corinteni 11, 27-32) menţionează consecinţele unei apropieri lipsite de vrednicie de Masa Stăpânului.
Atunci când vrem să ne dedicăm rugăciunii lui lisus, avem o problemă. Suntem închiși în preocupările noastre, presați, obosiți, dezamăgiți, trăim cu spaimă, nu izbutim să fim liberi de gânduri, de patimi, de tulburări. Ne ostenim numai ca să putem dormi, iar ca să ne veselim trebuie să luăm o chitară sau să găsim o altă distracție. Asta nu e viață! Ne obosește și nu ne lasă să ne rugăm cât și cum vrem. De aceea, Părinții ne asigură că numai cuvintele lui Dumnezeu răcoresc sufletul, iar cuvântul lui Dumnezeu întărește sufletul, așa cum vinul întărește trupul.
Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.
Când suntem bolnavi, avem nevoie de doctor. Dar, bolnavi fiind, putem fi încăpățânați și să nu mergem la doctor. Doctorul stă şi te așteaptă sau nici nu știe că eşti bolnav, și tu zaci în păcatele tale, în durerile tale. Cam așa este și cu această stare.
Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor:
1. câștigul personal cu desfătarea proprie;
2. legătura de rudenie sau de sânge;
3. legile comunității;
Să nu crezi că virtutea în cazul unui creștin înseamnă o viață gingașă și că toată pacea noastră, la urma urmei, constă în aceea de a nu purta niciun război. Că ea este virtutea unui ostaș mărinimos și viteaz, care e întotdeauna înarmat, luptă mereu, rabdă toate relele, necazurile și ispitele ce vin asupra lui fie de la draci, fie de la oameni, fie de la firea lui stricată.
Prin ascultare de părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”.
Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul.
În legătură cu felul cum trăiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșelilor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.