Dintre toate regulile ce aparţin Postului Mare, una este de o importanţă crucială şi, fiind specifică Postului, în multe sensuri este o cheie a tradiţiei liturgice. Este vorba de regula care interzice săvârşirea Sfintei Liturghii în zilele din timpul săptămânii, în vremea Postului Mare. Regulile tipiconale sunt clare: sub nici o formă Sfânta Liturghie nu poate fi săvârşită în timpul Postului, de luni până vineri, cu o singură excepţie – sărbătoarea Buneivestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile. Totuşi, miercurea şi vinerea este fixată o slujbă de seară specială, în vederea împărtăşirii; se numeşte Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite
Categoric, înţelesul acestei rânduieli s-a pierdut, încât în multe parohii (mai ales din rândul celor care, pentru o lungă perioadă, au fost expuse influenţelor occidentale şi latine) ea nu a fost respectată şi practica latină a cultului zilnic – „particular” sau „public” – s-a continuat de-a lungul întregului Post. Dar, chiar şi acolo unde rânduiala este respectată, nu se face nici un efort pentru a se depăşi o conformare exterioară cu „regulile” şi a se înţelege semnificaţia duhovnicească a acestora, „logica” profundă a Postului. De aceea, este important ca noi să explicăm mai detaliat sensul acestei rânduieli care transcende cadrul de funcţionalitate al Postului şi lămureşte întreaga tradiţie liturgică ortodoxă.
În termeni foarte generali, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Euharistiei cu Postul. Pentru a înţelege sensul acestui principiu trebuie să se 1 înceapă cu Euharistia, şi nu cu Postul. In tradiţia ortodoxă, cu totul diferită de teologia şi practica euharistică a Catolicismului apusean, Euharistia şi-a păstrat caracterul sărbătoresc şi plin de bucurie. Mai întâi de toate, este taina venirii şi a prezenţei lui Hristos printre ucenicii Săi, şi din acest motiv – într-un adevărat sens al cuvântului – taina învierii Sale. Este cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Euharistie, care constituie, pentru Biserică, „mărturia,, învierii Sale. Este bucuria şi mistuirea inimilor, trăite de ucenici pe drumul către Emaus, când Hristos Se descoperă pe Sine la frângerea pâinii (Luca 24,13-35) care este izvorul veşnic al cunoaşterii „experimentale” şi „existenţiale” a învierii, cunoaştere realizată în Biserică. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea şi, totuşi, ucenicii au crezut în ea, nu pentru că cineva i-a învăţat astfel, ci pentru că L-au văzut pe Hristos Cel înviat pe când, „uşile fiind încuiate”, a şezut între ei şi a mâncat cu ei.
Euharistia este aceeaşi venire şi prezenţă, aceeaşi bucurie şi „mistuire” a inimii, aceeaşi supraraţională şi absolută cunoaştere că Hristos Cel înviat Se face pe Sine însuşi cunoscut în „frângerea pâinii”.
Şi aşa de mare este această bucurie, încât pentru Biserica Primară ziua consacrată Euharistiei nu a fost una dintre zilele obişnuite, ci Ziua Domnului, o zi care este deja dincolo de timp, deoarece în Euharistie împărăţia lui Dumnezeu a fost deja „trăită”. La ultima Cină, Hristos însuşi a spus ucenicilor Săi că le-a dăruit împărăţia şi că pot „mânca şi bea la masa Sa, în împărăţia Sa”. Prin prezenţa lui Hristos Cel înviat, Care S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, Euharistia este, deci, participare la împărăţia care este „bucurie şi pace în Duhul Sfânt”. Împărtăşania este „hrana vieţii”, „pâinea cea cerească”, iar apropierea de Sfânta Masă este cu adevărat înălţarea la cer. Euharistia este, astfel, sărbătoarea Bisericii sau, mai bine zis, Biserica este sărbătoarea, petrecerea în prezenţa lui Hristos, anticiparea bucuriei veşnice în împărăţia lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica oficiază Euharistia, este „acasă”, în ceruri; ea se înalţă acolo unde Hristos S-a înălţat, pentru a ne da posibilitatea să „mâncăm şi să bem la masa Sa, în împărăţia Sa…” Se înţelege, aşadar, de ce Euharistia este incompatibilă cu postul, pentru că postul (vom vedea mai departe) este expresia principală a Bisericii aflată în stare de pelerinaj, ca fiind doar pe cale către împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei – a spus Hristos – nu pot să postească, atâta vreme cât Mirele este cu ei (Matei 9,15).
Atunci de ce, ar putea cineva să întrebe, se dă, totuşi, Sfânta împărtăşanie în timpul zilelor de post, la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite? Nu cumva aceasta contrazice principiul enunţat mai sus? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în considerare al doilea aspect al sensului ortodox al împărtăşaniei, sensul ei ca izvor şi forţă de susţinere a efortului nostru duhovnicesc. Dacă, aşa cum am văzut, Sfânta împărtăşanie este împlinirea tuturor eforturilor noastre, scopul pentru care ne luptăm, suprema bucurie a vieţii noastre creştine, este, de asemenea, în mod necesar sursa şi începutul ostenelilor noastre duhovniceşti, darul dumnezeiesc ce ne dă posibilitatea să cunoaştem, să dorim şi să ne luptăm pentru o „mai desăvârşită comuniune în ziua cea neînserată” a împărăţiei lui Dumnezeu.
Pentru că, deşi împărăţia a venit, deşi vine în Biserică, va fi totuşi împlinită şi desăvârşită la sfârşitul timpului, când Dumnezeu va umple totul cu Sine însuşi. Ştim aceasta şi o trăim cu anticipaţie; acum suntem părtaşi ai împărăţiei care va să vină. întrezărim şi pregustăm slava şi binecuvântarea ei, însă suntem încă pe pământ şi întreaga noastră existenţă pământească este, astfel, o lungă şi adesea plină de suferinţă călătorie către suprema zi a Domnului. Pe această cale avem nevoie de ajutor şi sprijin, putere şi mângâiere, pentru că „Prinţul acestei lumi” încă nu a capitulat; dimpotrivă, cunoscându-şi înfrângerea pe care i-a adus-o Hristos, îşi pregăteşte o ultimă şi violentă luptă împotriva lui Dumnezeu, pentru a îndepărta de la El pe cât mai mulţi posibil. Este aşa de grea această luptă, aşa de plină de putere este „poarta iadului”, încât Hristos însuşi vorbeşte despre „calea cea strâmtă” şi despre faptul că puţini sunt cei capabili să o urmeze. Iar în această luptă cel mai important ajutor al nostru este tocmai Trupul şi Sângele lui Hristos, această „hrană fundamentală” care ne păstrează vii sufleteşte şi, înaintea tuturor luptelor şi primejdiilor, ne ajută să-L urmăm pe Hristos. Astfel, primind Sfânta împărtăşanie, ne rugăm:
Şi să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţie, spre luminare şi pază, spre mântuirea sufletului şi a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a luptei celei rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre înzdrăvenirea şi dragostea cea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci……să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele. Şi în toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă… arată-mă lăcaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima…
Şi dacă Postul Mare şi faptul de a posti constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se explică prin faptul că – în conformitate cu Evanghelia – atunci ne aflăm faţă în faţă cu răul şi cu toate puterile sale. Şi de aceea, în mod special, avem nevoie de ajutorul şi de puterea acestui Foc Dumnezeiesc; tocmai din acest motiv există împărtăşirea specială, în Post, cu Darurile mai înainte Sfinţite, adică Darurile sfinţite în cadrul Euharistiei din duminica precedentă şi păstrate în altar, pentru a fi oferite miercuri şi vineri seara.
Nu se oficiază Sfânta Euharistie în zilele de post, deoarece celebrarea ei este o continuă înaintare în bucurie; cu toate acestea, fructele Euharistiei sunt prezente în mod continuu în Biserică. Aşa cum Hristos „Cel văzut” S-a înălţat la cer şi în mod nevăzut este prezent în lume, aşa cum Paştile sunt sărbătorite o dată pe an, iar razele acestei sărbători luminează întreaga viaţă a Bisericii, aşa cum împărăţia lui Dumnezeu trebuie să vină, dar este deja în mijlocul nostru, tot la fel se întâmplă şi cu Euharistia. Ca Taină şi sărbătoare a împărăţiei, ca praznic al Bisericii, este incompatibilă cu postul şi nu se săvârşeşte în timpul Postului; ca Har şi putere a împărăţiei care lucrează în lume, ca izvor al principalei noastre hrane şi armă în lupta noastră duhovnicească, Euharistia este centrul Postului, este tocmai mana cerească, aceea care ne ţine în viaţă în călătoria noastră prin deşertul Postului.
Părintele Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, Editura Sophia