Faptele mântuirii sunt faptele credinţei, faptele Noului Testament. Prin aceste fapte nu se împlineşte nici cunoaşterea omenească, nici voinţa omului, ci voinţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care ni se descoperă în poruncile Evangheliei. Creştinul care doreşte să moştenească mântuirea trebuie să săvârşească următoarele fapte:
1) Să ajungă să creadă în Dumnezeu aşa cum Dumnezeu ne porunceşte să credem în El, adică să mărturisească învăţătura despre Dumnezeu care a fost descoperită de Dumnezeu; să accepte creştinismul aşa cum a fost păstrat în toată curăţia şi plinătatea în sânul Bisericii Ortodoxe, care a fost sădită de Dumnezeu-Omul în Răsărit, care s-a răspândit în lume din Răsărit şi care a rămas până acum în întregime numai în Ortodoxie şi care conţine învăţătura creştină închinată lui Dumnezeu, nedistorsionată, fără modificări şi fără să i se adauge învăţături omeneşti sau demonice.
Învăţătura creştină este proclamată ca o propovăduire universală şi trebuie primită prin credinţă. Fiind o învăţătură dumnezeiască, o învăţătură revelată de Dumnezeu, care depăşeşte raţiunea umană, ea nu poate fi acceptată decât prin inimă, prin credinţă. Credinţa, prin calitatea sa firească, este capabilă să primească şi să transmită la minte şi la inimă ceea ce este de nepătruns pentru minte şi nu poate fi acceptat prin mijloacele normale de judecată.
2) Persoana care a ajuns să creadă trebuie să facă pocăinţă pentru viaţa sa anterioară păcătoasă şi să decidă cu hotărâre să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Este imposibil să fii în comuniune cu Dumnezeu sau să rămâi în această comuniune, atâta timp cât rămâi şi te afli în viaţa păcătoasă. Noul Testament propovăduieşte pocăinţa pentru toţi cei care vin la Dumnezeu, ca primă condiţie pentru a ajunge la Dumnezeu.
Propovăduitorul care a început răspândirea Noului Testament, marele Ioan, înaintemergătorul Domnului, şi-a început învăţătura cu o chemare la pocăinţă. „Pocăiţi-vă”, le-a spus el oamenilor căzuţi, care erau chemaţi să se împărtăşească din nou de Dumnezeu, „pentru că împărăţia Cerurilor este aproape”. Însuşi Dumnezeul-Om Şi-a început predica cu aceste cuvinte.
Cuvântul lui Dumnezeu a poruncit Sfinţilor Săi Apostoli să-şi înceapă propovăduirea cu aceste cuvinte, după ce i-a trimis mai întâi „la oile pierdute ale lui Israel”, chinuite de pierzanie, în ciuda prevestirii comuniunii cu Dumnezeu care le fusese dată. „Şi pe când mergeţi”, le-a poruncit Cuvântul lui Dumnezeu apostolilor, „propovăduiţi, zicând: [pocăiţi-vă, căci] împărăţia Cerurilor este aproape”. Chemarea la credinţă şi la pocăinţă sunt dumnezeieşti. Ascultarea de această chemare este necesară pentru mântuire; ea înseamnă împlinirea voinţei atotputernice a lui Dumnezeu.
3) Odată ce au ajuns să creadă în Dumnezeu şi au respins viaţa păcătoasă pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu, ei intră în această comuniune prin intermediul primei Taine creştine: Sfântul Botez. Botezul este naşterea în viaţa dumnezeiască. Nu este posibil să intri în existenţa firească fără să te fi născut conform legii firii. Este cu neputinţă să intri în comuniunea cu Dumnezeu, care constituie adevărata noastră viaţă sau mântuirea noastră, fără să fi intrat în creştinism prin intermediul Sfântului Botez. Aceasta este o poruncă divină.
Prin Botez intrăm în transfigurare, adică în existenta sfântă, care i-a fost dată lui Adam la crearea sa şi pe care a pierdut-o la cădere; ea ne-a fost restituită de Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Botez, după ce ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu, ne redă libertatea care ne-a fost dată la creaţie şi pe care am pierdut-o în cădere. Ne redă puterea voinţei şi puterea fie de a rămâne copii ai lui Dumnezeu, fie de a refuza înfierea noastră. De asemenea, strămoşilor li s-a acordat libera alegere în rai, fie pentru a rămâne veşnic în fericire, fie pentru a o pierde.
De aceea, trebuie să luăm aminte cu mai multă seriozitate, adică să ne supraveghem cu o grijă deosebită, ca nu cumva să le lăsăm. Sfântul Botez este pecetluit de o altă Taină care îl urmează imediat: Sfânta Mirungere. Această Taină se numeşte pe bună dreptate pecete, deoarece Sfântul Botez poate fi numit pe bună dreptate o condiţie şi un testament între Dumnezeu şi om. Pecetea cu care este pecetluită această condiţie este Sfânta Mirungere.
4) Rămânerea în înfierea lui Dumnezeu, conferită prin sfântul Botez, este susţinută prin trăirea conform poruncilor Evangheliei. Rămânerea în adopţie se pierde prin îndepărtarea de un mod de viaţă conform poruncilor Evangheliei. Despre ambele lucruri a mărturisit Domnul însuşi. Este necesar pentru mântuire ca cei botezaţi să trăiască în conformitate cu legile lui Hristos.
5) Dumnezeu-Omul, după ce ne-a dat mântuire prin Sfântul Botez, ne conduce la o comuniune mai strânsă cu El însuşi printr-o altă Taină mare şi de nepătruns, Taina Euharistiei, prin care ne unim şi ne amestecăm trupul şi sângele nostru cu trupul şi sângele Dumnezeului-Om. Dumnezeu-Omul ne-a smuls complet din afinitatea cu vechiul Adam prin intermediul acestei Taine şi ne-a condus la o comuniune şi unitate mai strânsă cu Sine. Cum să nu se mântuiască cei care sunt una cu Dumnezeu-Omul?
Prin împărtăşirea cu vrednicie şi sistematică cu Hrana Duhovnicească, Care S-a coborât din cer şi a dat viaţă lumii, vom deveni vulturi duhovniceşti, ne vom ridica din adâncurile stării trupeşti la înălţimile stării duhovniceşti; ne vom înălţa acolo unde Dumnezeu-Omul a ridicat firea umană şi trupul Său, fiind în Dumnezeu-Tatăl prin Divinitatea Sa din veacuri şi aşezat de-a dreapta Tatălui prin firea umană, prin aducerea la îndeplinire a răscumpărării oamenilor.
6) Dumnezeu ne-a dăruit Taina Spovedaniei pentru a susţine slăbiciunea noastră, pentru a vindeca rănile păcatelor pe care le avem după Botez şi pentru a susţine în întregime darul sacru cu care suntem pecetIuiţi prin Sfântul Botez. Starea dăruită prin sfântul Botez este reînnoită şi restaurată prin această Taină. Taina Spovedaniei trebuie să fie săvârşită cât mai des. Sufletul unui om care are obiceiul de a-şi mărturisi fărădelegile este adesea reţinut de la comiterea de fărădelegi prin pomenirea viitoarei spovedanii. Şi invers, păcatele nemărturisite sunt de obicei săvârşite din nou, ca şi cum ar fi comise pe întuneric sau noaptea.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Căile lui Dumnezeu şi căile lumii, Editura Egumeniţa