În vechime, cei care participau la Liturghie nu înțelegeau această participare decât în logica împărtășirii. Nu mergeau la Liturghie doar ca să asculte predica, cuvinte Sfintei Scripturi sau cântarea, ci știau că menirea Liturghiei este să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Noi, astăzi, am pierdut acest sens, nu-l mai înțelegem în niciun fel. Venim la Liturghie și nu numai că nu ne împărtășim, dar nici măcar nu ne problematizăm, întrebându-ne: „De ce nu m-am împărtășit? De ce am refuzat chemarea lui Hristos, care îmi este adresată prin gura preotului – «Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă! »?”.
Nu simțim o durere în suflet pentru faptul că Hristos ne cheamă înspre Potirul Său, să ne împărtășim cu El. Rămânem extrem de împăcați cu noi înșine, foarte liniștiți, aproape convinși că am făcut ceea ce trebuia – am participat la Liturghie, am cântat, am fost foarte liniștiți, am primit pace, chiar și o brumă de har. Și ne mulțumim cu atât, ne autoamăgim, spunând că am fost la Liturghie.
Sensul Liturghiei este împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele lui Hristos. De aceea, ori de câte ori auzim cuvinte care cârtesc în ceea ce privește logica și coerența Liturghiei, care merge înspre Potir (înspre împărtășire), să știți că nu este un lucru nou. Nici nu ar trebui să ne indignăm prea mult, pentru că la fel au procedat și cei care Îl ascultau pe Însuși Domnul Hristos – cuvântul nostru, oricât de convinși am fi de el, este un cuvânt afectat de păcatele pe care noi le săvârșim.
Nici pe Hristos nu L-au înțeles, și s-au smintit de acest cuvânt al lui despre Sfânta Euharistie. Mai mult decât atât, au avut curajul să-L ironizeze, spunându-I: „Tu, Care ne spui că ești Pâinea care S-a coborât din cer, pe care Tu ne-o vei da spre împărtășire, ești Tu acesta? Nouă ni se pare că Tu ești fiul teslarului, al unui simplu tâmplar din Galileea. Cum poți să-Ți atribui cuvinte atât de mărețe despre Tine însuți, când Tu ai niște origini atât de smerite? Vrei Tu să pari ceea ce nu ești? Originile Tale sunt cele care Te plasează în altă parte, nu ca Unul care ai coborât din cer”.
De aceea, cred că, până la sfârșitul veacurilor, Împărtășania – apropierea de Potir – va fi o piatră de poticnire.
Unii au prejudecăți în a se apropia de Împărtășanie, iar una dintre cele mai cunoscute este cea legată de nevrednicie. Niciunul dintre noi nu este vrednic; oricât ne-am pregăti, oricât post, oricâtă asceză și rugăciune am face, oricât de sincer ne-am spovedi, nu-L merităm pe Dumnezeu.
Atunci când credem că suntem gata „preparați” pentru Împărtășanie, făcând cele pe care suntem datori să le facem, crezând că prin pregătirea noastră suntem deja vrednici, de fapt noi nu-L merităm pe Hristos.
Vrednicia nu ne-o dăm noi, oricât am fi de buni și oricât ne-am strădui. Dacă suntem sinceri, vedem că avem gânduri de răutate, de invidie, de bârfă, chiar și atunci când ne apropiem de Potir, și nu-l merităm pe Dumnezeu.
Nu în zadar, înainte de Împărtășanie, spunem aceste rugăciuni: „Învrednicește-mă Tu, Doamne, să Te primesc, să mă împărtășesc cu Tine! Nu îmi dau eu vrednicia, nu am această putere, să devin capabil de această vrednicie – de a Te primi pe Tine, în Împărtășanie!”.
Toți ne știm păcatele, avem luptele noastre extraordinare, iar la unele dintre ele nu mai facem față, sunt cuibărite în inima noastră și ne este greu să ne debarasăm de ele. Când le săvârșim ne mustră conștiința, încât avem o stare de rușine, pe care n-ar trebui să o avem (rușinea nu ca pocăință, ci cea care ne determină să ascundem păcatele, să ne fie rușine să le mărturisim).
Dacă am fi sinceri până la capăt, și cu maximă deschidere, am avea chiar curajul să-I spunem Domnului și celor din jurul nostru ce este în noi și cine suntem noi cu adevărat, prin păcatele noastre. Însă noi ne ascundem foarte mult.
Când ne ascundem față de cei de lângă noi, de fapt ne ascundem de noi înșine. Mai întâi ne ascundem de noi înșine, amăgindu-ne, vrând să părem ceea ce nu suntem, și de aceea amânăm spovedania. Dacă nu ne-am amăgi pe noi înșine și am zice, cu sinceritate: „Doamne, acesta sunt eu; nu altul, cum ar vrea mândria să mă poziționeze!”, n-am mai avea nicio problemă să mergem și să-i spunem duhovnicului nostru – care ar trebui să ne fie ca un prieten – absolut totul, fără să așteptăm să ni se deschidă inima, ca să ne putem mărturisi.
Dacă nu facem lucrul acesta și tot amânăm până când nu mai putem, de fapt noi nu ne-am asumat în sufletul nostru păcatele, chiar dacă mergem la spovedanie.
Dacă nu ne-am minți nici pe noi înșine, și am avea curajul să ne asumăm ceea ce suntem, am face aceasta cu mare ușurință și în fața duhovnicului, spunându-i exact ceea ce suntem, fără să cosmetizăm, fără să încercăm să părem ceea ce nici nu avem cum să fim.
De aceea, oricât de bine ne-am pregăti și pentru spovedanie – în această logică –, tot nu-L merităm pe Hristos.
Să ne dea Domnul puterea de a-I simți adevărul cuvintelor pe care le rostește întotdeauna în Evanghelie și prin Liturghie, chemându-ne să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui!
sursa https://episcopiahusilor.ro/