“Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.
Eu vă dau sfaturi pe care, uneori, s-ar putea să nu le aflați în altă parte. Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.
Cine, dacă nu o mamă, poate să transmită fiicei sale (viitoare femeie şi mamă) experienţa rugăciunii, experienţa dragostei dezinteresate pentru copiii ei?
De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?
„Tuturor oamenilor să le fie cunoscută blândețea voastră. Domnul este aproape.” (Filipeni 4, 5)
Mulți creștini nu consideră blândețea o virtute obligatorie, văzând în ea doar o calitate exterioară. Dacă fructul este dulce, spun ei, ce importanță are că ramura pe care a crescut este rigidă și nearătoasă?
În ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălășluiește în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – și lucrările întunericului păcatului, care lucrează hoțește prin îmboldirea și ațâțarea satanicească?
Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.
O să vă mai spun un lucru. Îmi spunea un ieromonah că a cunoscut o monahie bătrână care acum e la Domnul, Dumnezeu s-o odihnească, care i-a zis într-o zi, după Revoluţie: “Părinte, nu ştiu în ce vremi trăim! Eu am apucat războiul, am apucat foametea de după război, dar zile ca astea n-am mai văzut. Deunăzi mi-au trebuit patru ceasuri ca să zic un acatist!“.
Să ținem departe de noi descurajarea! Dacă nu ne vom lupta cu descurajarea, va veni întristarea adâncă. Si dacă monahul nu se îngrijește și rămâne descurajat, după aceasta va veni deznădejdea. Și dacă aceasta predomină, atunci încep problemele psihologice. De aici se nasc problemele psihologice! Pentru că, prin deznădejde, se destramă universul duhovnicesc al omului. Se destramă logica omenească. Si atunci mergem la psihologi să ne dea pastile de calmare.
