Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.
De multe ori reducem viaţa la supravieţuire, nu la viaţă. Ne îngrijim să avem ce să mâncăm, ne îngrijim să avem un acoperiş deasupra capului, pentru asta e nevoie să muncim şi munca e binecuvântată de Dumnezeu. Cea mai de preţ comoară pentru om, zice Înţelepciunea din Vechiul Legământ, este munca. Dar noi astăzi nu mai muncim, noi astăzi robotim. Este inuman, este nedemn, este tăietor de bucurie a vieţii să stai de dimineaţa de la 7 până seara la 8-9 nu acasă, nu cu familia ta, nu cu soţia şi cu copiii tăi, ci să stai şi să munceşti pentru altul. Vei spune că pentru tine munceşti – nu munceşti pentru tine. Tu beneficiezi în al doilea rând de roadele muncii tale. În primul rând beneficiază altcineva şi acela te va exploata totdeauna. Când nu vei mai fi bun te va da deoparte şi va pune pe altcineva. Eu nu ştiu care e soluţia definitivă, dar ştiu că aşa nu este bine. Ai un job, cum se spune astăzi, şi nu e de ajuns. Mai cauţi un al doilea. De unde să mai fie bucurie în viaţă dacă tu tot timpul eşti cu mintea, cu trupul, cu gândurile tale pentru ceea ce trebuie să faci a doua zi? Îmi spunea cineva care lucra la o bancă despre faptul că ajungea seara acasă şi numai cifre avea, bineînţeles, în faţa ochilor şi, când se culca, se culca cu gândul la câte dosare mai are de rezolvat a doua zi şi, când se trezea, se trezea cu gândul nu la ce va pune la copii pe masă, ci se gândea că trebuie să vine nu-ştiu-care client să-i rezolve treburile.
Tot Înţelepciunea din Vechiul Legământ zice că o inimă veselă, o inimă bucuroasă însănătoşeşte viaţa, iar omului mâhnit oasele i se sfărâmă. Când nu mai avem bucurie în viaţa noastră, atunci viaţa noastră nu-i prea viaţă. Dar bucuria în viaţă să ştiţi că vine de la Dumnezeu şi vine prin lucrarea noastră. Nu atât de mult contextul în care trăim şi ceea ce facem ne ajută să trăim, ci ceea ce gândim, ceea ce simţim şi felul cum privim tot ce avem în jurul nostru. Atât de mult mi-a plăcut când am citit următorul aforism dătător de nădejde şi care arată cum oamenii se separă în funcţie de alegerile lor, nu de realitatea concretă. Spune că sunt oameni care, într-o zi frumoasă de vară, cu cer senin, când se uită şi văd soarele, ei de fapt nu văd decât o simplă pată galbenă pe un fundal albastru și sunt oameni care, pe un desen în care văd o simplă pată galbenă, văd un soare. De noi depinde cu ce ne umplem viaţa. De ne-o umplem cu lucruri frumoase, va fi o viaţă bucuroasă. Dacă o să ne-o umplem cu lucruri care nu-I plac lui Dumnezeu, atunci va fi o viaţă searbădă, tristă, deznădăjduitoare (…).
Cuiva care ştie că mâine moare oare i-ar plăcea să plece din lumea asta ştiind că nu şi-a vorbit atâta timp cu oamenii care i-au fost dragi cândva şi dintr-o minciună sau ceva cu totul neînsemnat s-au răcit relaţiile? Câtă viaţă este în viaţa noastră de noi depinde.
Dar mai este încă ceva, iubiţi credincioşi: cât de vie este viaţa noastră cea duhovnicească? Cât de vii suntem noi, ca oameni ai lui Dumnezeu Cel Viu? Cât pulsează în noi viaţa cea duhovnicească? E viu sau e mort sufletul nostru? Trăieşte, respiră sufletul nostru? Care sunt semnele că un om este viu? Vorbeşte, se hrăneşte, este îmbujorat, este vesel. Acestea sunt semnele vieţii. Dacă sufletul nu are aceste semne înseamnă că ceva se întâmplă. Sufletul se hrăneşte cu hrana sufletului – care-i hrana sufletului? Sfânta rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Domnului. Dacă nu-i dau hrana asta, poate el să fie viu? Ne bucurăm noi cu sufletul nostru atunci când ne gândim că mergem duminica la biserică? Tresaltă sufletul nostru atunci când trebuie să facem, de dragul lui Dumnezeu, o faptă bună pentru semenul nostru? Se umple sufletul meu de toată această bucurie pe care Dumnezeu mi-o dă atunci când mă gândesc că vreau să fiu după voia lui Dumnezeu?
De ce vă spun lucrurile acestea? Pentru că îmi pare atât de rău când mă uit la unii dintre noi şi-n care nu văd, atât de mult cât Dumnezeu ar vrea şi El, un creştin viu, un creştin bucuros, un creştin luminos, care să dea mărturie de bucuria faptului că stă în prezenţa şi stă sub ocrotirea lui Dumnezeu, mântuitor şi purtător de grijă. Suntem, din păcate, câteodată, creştini pe jumătate; nu suntem creştini cu toată fibra noastră, cu toată puterea noastră, cu toată gândirea noastră. Nu suntem creştini de duminică, iubiţi credincioşi, suntem creştini pentru toate clipele vieţii noastre!
PS Damschin Dorneanu, extras din predica la Duminica a 20-a după Rusalii, 2019