“Marele părinte al Bisericii, Sfinţitul Athanasie al Alexandriei, spune că este neapărat nevoie să repetăm tot ce este în strânsă legătură cu mântuirea noastră. A pierde din vedere momentele esenţiale poate deveni o piedică mântuirii noastre. Mântuirea – nicicum nu este lucru mic. Mântuirea înseamnă: Dintr-o ivire vremelnică, dintr-un “fenomen,” a ne preschimba într-o fiinţă asemănătoare lui Dumnezeu şi vecinica. Şi dacă aşa, atunci care este sarcina ce se află înaintea noastră în viaţa de zi cu zi?
De fapt, există o cale de educaţie în Biserică, prin şcoli şi prin învăţătura teologică. Însă, să mi se îngăduie a spune, această cale nu este totuşi mai mult decât un paleativ. Vremea noastră cu precădere scoate la iveală “nerozia” ştiinţelor teologice. Prin ştiinţa nu poţi înţelege existenţial pe Dumnezeu, şi să îl trăieşti. Iar mântuirea, că strămutare dintr-un “fenomen” vremelnic, înseamnă a te face asemenea lui Dumnezeu, intru împlinirea rugăciunii lui Iisus Hristos către Tatăl: Voiesc că [acolo] unde sunt Eu, şi aceia să fie cu Mine, şi unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi. “Acolo” – nicidecum nu este o noţiune geografică, ci curat duhovnicească. “Acolo” – în dumnezeiasca vecinicie, “a fi cu El şi a vedea slava Sa” înseamnă că înşine să fim aceeaşi Slavă.
Trăind în lumea asta, unde se leapădă calea rugăciunii şi viaţa după porunci, unde vor să înlocuiască slujirea lui Dumnezeu şi viaţa într-însul cu conversaţii despre El, necontenit suferim influenta acestor dispoziţii omeneşti şi riscăm să pierdem adevărata cale către cunoaşterea lui Dumnezeu şi către mântuire, care este singurul ţel al vieţii mănăstireşti. Mântuiește-se omul, nu prin mulţimea informaţiilor ştiinţei. Prin informaţii nicicum nu ni se împărtăşeşte starea de a “vedea pe Dumnezeu precum este.” De aceea celor mai mulţi învăţaţi cuvântul acesta le este nesuferit. Însă altceva vedem în Evanghelie. Domnul zice: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Cât se poate de îndreptăţit ne este să ne întrebăm în legătură cu cuvintele lui Hristos: “Cum vor vedea cei curaţi cu inima pe Dumnezeu? Precum este sau precum nu este?” Mintea învăţatului înclină “bineînţeles” către gândul: “Precum nu este.” Dar Hristos gândeşte altfel, şi noi ne străduim să urmăm lui Hristos.
Care este înţelesul cuvintelor mele? – Trebuie să ne concentrăm cu toată luarea aminte numai la un singur lucru: A NU GREŞI nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea omului, nici faţă de lucruri. Şi din această viaţă simplă, dar concentrată pe acea poruncă, se naşte starea omului când el, fiinţial de acum, se trăieşte în Dumnezeu.
Ce înseamnă a trăi fără a greşi? – înseamnă a trăi după poruncile lui Hristos. Iar cel ce se străduieşte până la sfârşit, acela, prin străduinţa, se şi învredniceşte de ajutorul dumnezeiesc – de har, şi va trăi aşa precum voieşte Dumnezeu.
Binecuvântarea noastră constă în a fi copii ai marelui Siluan. El a urmat calea aceasta. Şi el ne-a arătat chipul lui Dumnezeu înfăptuit în viaţă. În teologia ortodoxă contemporană, precum şi în ştiinţa contemporană, în psihologie, în filosofie, oamenii sunt preocupaţi de problema persoanei. Eu întotdeauna am preferat un alt termen: ipostasul. În greacă el se exprima încă şi că “prosopon” (“față“). Dar totuşi, mai bine să întrebuinţăm termenul “ipostas” ca un concept teologic, însemnând înfăptuirea asemănării cu Dumnezeu; atunci când cuvântul “fata,” “persoană” ne limitează psihologic, întrucât îl întrebuinţam zi de zi. Şi iată, în acest om, Cuviosul Siluan, vedem actualizarea a ceea ce este dat de Dumnezeu ca potenţial. Sfânta Scriptură o exprima în următoarele cuvinte: Să facem om dupre chipul nostru, iar apoi adaogă: şi dupre asemănare. Pentru a se înfăptui asemănarea, pentru că noi să devenim în duhul nostru şi în conţinutul vieţii noastre asemănători lui Dumnezeu, este de absolută trebuinţă că ceea ce este un curat potenţial să fie temeluit “după chip.” Dintru acest potenţial, prin nevoinţă vieţii după poruncile lui Hristos, se zideşte şi “după asemănarea.” Pentru mântuirea noastră, neapărat trebuie să ajungem măcar la o umbră de asemănare, măcar să se înfăptuiască în noi înşine o atragere către Dumnezeu, în ciuda a toată limitarea noastră. Eu am scris în cartea mea, călăuzindu-mă după cele ce mi-a arătat Dumnezeu prin Siluan, ce înseamnă a deveni ipostas după chipul Ipostasului Logosului întrupat; cum reacţionează persoana-ipostasul la fiecare manifestare a vieţii în lume.
Că duhovnic, mai înainte foarte des mă întâlneam cu anume astfel de întrebări: Cum este cu putinţă a nu greşi, cum să te lupţi cu patimile, ce cale duce către Dumnezeu spre a-L cunoaşte anume aşa cum este, iar nu aşa că şi Elinii din vechime, care zidiseră în Athena un altar necunoscutului Dumnezeu. În Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie din Radonej am văzut o biserică, şi înscrisul pe ea era: “Cunoscutului Dumnezeu.” Aceasta pretenţie e cât se poate de îngăduita omului, însă după stricarea noastră morală, noi ne naştem în păcate şi trăim într-o lume care nu se roagă, căreia îi e frică de Hristos mai rău decât de orice altceva. De aceea Hristos şi zice: “Dacă veţi urma mie, atunci veţi fi urâţi de toate neamurile, pentru numele Meu.” Noi toţi trebuie să ne punem în această perspectivă: cum să ocolim păcatul.
Tot tragismul istoriei este, în esenţa lui, urmărea mândriei. Făptura care se socoteşte pe sine a fi un dumnezeu, devine diavol, în vârtutea autoîndumnezeirii – iată esenţa conceptului cădere. Lui Adam i s-a oferit tocmai această cale; Domnul însă, Ziditorul nostru, vorbeşte altfel.
Şi deci, dacă vom năzui în viaţa noastră să urmăm în fiecare clipă paza poruncilor lui Dumnezeu, iar în rugăciunile noastre să spunem: “învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi,” atunci acest “fără de păcat” va da putinţă Duhului Sfânt să vină în noi şi să ne descopere toată cunoaşterea lui Dumnezeu precum este. De unde a ştiut Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul că Dumnezeu dragoste este, că Dumnezeu lumina este, şi nici un întunerec întru El este? Nu avea nici o diplomă academică, în calitate de teolog. Dar iată că a spus aceste cuvinte, şi ele s-au făcut temei dogmatic vieţii noastre.
Vorbesc despre acestea pentru că în curând voi muri, după rânduiala cea mai firească. Nu ştiu cum de trăiesc până acum: deja de nu ştiu câte ori m-am aflat în faţa morţii. Însă voiesc că voi să fiţi cu adevărat întăriţi şi să nu vă clătinaţi când veţi întâmpina elocventa multor doctori în teologie care vor dovedi tot ce vrei, cu multă măiestrie în cuvânt. Nu-mi amintesc acum unde sau când, de un caz, un profesor de teologie în Academie, înaintea studenţilor care îl ascultau, a înfăţişat în chip genial dogma Sfintei Treimi, că mai pe urmă să năruie toate cu o singură frază: “Cine vrea să o creadă, n-are decât să o creadă!” Astfel şi-a zădărnicit propriul cuvânt.
Şi aşa, înaintea noastră rămâne întrebarea, în ce chip putem să ne mântuim? Drept răspuns, aduc cuvintele fericitului nostru Părinte Siluan: “Mulţumescu-ţi, Doamne şi Ziditorul meu, că milostiv mi-ai smerit sufletul şi mi-ai descoperit calea pe care au umblat sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plângerii au venit la Tine toţi sfinţii. Da şi mie, dar, milostive Doamne, să vin la Tine pe calea sfinţilor Tăi, pe calea smeritului plâns, carea ai arătat mie.“
În ce constă abaterea societăţii contemporane? – Uitaţi-vă unde duc toate şcolile! De cum ajunge omul pe trepte academice mai înalte, imediat începe să se uite cu condescendenţă, sau mai degrabă cu dispreţ şi cu neatenţie, la toţi cei mai prejos de el. Că pentru tot omul născut în lumea aceasta: Cea mai mică superioritate în plan cultural îl face deja mândru. Din pricina acestei mândrii vine tendinţa de a “smeri” pe cei slabi.
Şi aşa, întreaga istorie a omenirii ajunge la rezultate cu adevărat de coşmar. Uitaţi-vă la epoca noastră. S-ar zice că invenţiile tehnice ar trebui să facă pe om fericit, să satisfacă dorinţa omului de a cunoaşte toate, de a stăpâni legile firii. Dar niciodată nu au fost atâtea sinucideri că astăzi. Şi nici o strategie politică nu a dus la structura unei societăţi care să fi reuşit a se slobozi de asuprirea oamenilor de către cei ce stăpâneau mijloacele silniciei.
Dar ce ne-a arătat Domnul? – “Cine vrea să se mântuiască şi să vie la Tatăl, să urmeze Mie.” Iar El ce a făcut? S-a dezbrăcat de atotputerea Lui, S-a îmbrăcat cu formă fiinţării de El zidite, (anume “fiinţarea,” iar nu “fiinţă”), Şi-a trecut deşertarea până la capăt, ceea ce noi nu putem atinge, şi S-a dat pe Sine morţii, răstignirii. Şi pentru aceasta a primit El Nume mai presus de orice alt nume în istoria pământească sau în Cer. Şi ne-a propus şi nouă această cale.
Noi creştinii îl mărturisim că “Cel Unul-născut” din Tatăl, aşa cum însuşi spune: Noi nu îl comparăm cu niciunul din povăţuitorii omenirii, că de pildă cu Buddha, cu Mahomed, ba chiar şi cu Moisi. El nu este după naşterea Să fiu al omului, ci prin pogorământul Său şi prin întrupare S-a făcut “Fiul Omului“, rămânând în esenţă Făcătorul a tot ce există. În Simbolul Credinţei se zice: “Prin Carele toate s-au făcut.” Şi în prologul Evangheliei de la Ioan este spus: Toate printru Dansul s-au făcut, şi fără de Dânsul nimica s-a făcut din ce s-a făcut.
Şi iată, El S-a dezbrăcat de toate acestea şi S-a dat pe Sine răstignirii. De unde reiese o lege de care trebuie să ne amintim în tot ceasul – că dându-ne viaţa celorlalţi, noi primim de la ei clevetiri, prigoane, sărăcie, lepădare şi chiar moartea. În schimbul vieţii pe care le-o dăm, oamenii ne răsplătesc împovărându-ne cu moartea lor, şi aceasta este calea noastră. Domnul vorbeşte despre aceasta: Ceea ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Cum să ne primenim, că tot ceea ce este “înălţat la oameni,” să socotim ca fiind “urâciune înaintea lui Dumnezeu“? În ce chip să devenim un om care nu mai este rob nici mândriei, nici slavei deşarte, nici purtător al dorinţei de a călca peste fratele său? – Prin dragostea lui Hristos, cea răstignită în lumea aceasta. Şi pentru această cale ne urăşte lumea, căci ea nu este calea “stăpânitorului lumii acesteia“.
În epoca noastră mântuirea a devenit mai greu de înfăptuit decât înainte. Mai nainte martorii lui Dumnezeu care făceau minuni de necrezut erau un fenomen zilnic. Cum Petru, un simplu pescar fără carte, s-a făcut dintr-o dată dascăl omenirii? I-a dat Domnul, în rugăciune, stăpânire până şi a învia morţii. Sunt prorocii ale Sfinţilor Părinţi din veacul al patrulea care spun că în ultimele vremi Dumnezeu va ascunde de la oameni, de la credincioşii Lui, la ce măsură au ajuns. Ei nu vor mai face minuni, şi se vor simţi ca şi părăsiţi de Dumnezeu într-o stare de deşertare. Iată singura cale adevărată, aşa cum scrie Cuviosul Siluan – calea lacrimilor.
Principala luptă este cu patima mândriei. Toţi cei ce vor să stăpânească asupra altora, greşesc: ei nu înţeleg stăpânirea cea de la Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu nu vrea să stăpânească asupra omului, aşteptând ca omul, în libertatea dragostei lui către Dumnezeu, să se determine pe sine că dumnezeu.
Şi deci, în ce constă sarcina cuvântului meu de azi? – Din cuvintele mele, tot cel ce crede că eu sunt împotriva ştiinţei teologice, greşeşte. Şi acum vorbim esenţial despre “teologie.” Şi toate celelalte concepte pe care le putem afla prin învăţătura teologică pătrund în alcătuirea rugăciunii noastre. Atunci teologia noastră devine cuprinsul rugăciunii. După ce atingem o astfel de stare (atunci când teologia devine conţinutul rugăciunii noastre), urmează o nouă stare, mai înaltă – teologia că stare a duhului nostru care trăieşte necontenit în Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Mă rog lui Dumnezeu ca să se întărească în voi anume această stare. Aceasta este “gnoseologia” noastră… Este calea către adevărata cunoaştere a adevăratului Dumnezeu. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul în Evanghelie devine pentru noi dogma. El vorbeşte ca şi cum ar povesti, dar toată învăţătura lui poarta în întregime caracterul unei cunoaşteri limpezi şi neîndoielnice. El nu intra în conflict cu nimenea, dar el “povesteşte” împrejurări pe care astăzi le mărturisim despre Domnul Iisus Hristos: intru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Toate printru Dansul s-au făcut, şi fără de Dânsul nimica s-a făcut din ce s-a făcut.
Astfel, creştinismul nostru niciodată nu trebuie să se amestece cu nici o altă învăţătură care există în lume: pentru noi există numai Evanghelia. Domnul nu a lepădat Vechiul Legământ; El a venit ca să împlinească descoperirea dată lui Moisi: EU SUNT CEL CE SUNT. Iar al doilea moment al Vechiului Legământ pe care-l avea în minte Domnul era căderea omului. El a venit şi Şi-a început misiunea de a mântui omul cu propovăduirea: “Pocăiţi-vă! Iată, voi aţi săvârşit această nelegiuire despre care Eu vă vorbisem. Aţi mâncat din rodul lemnului din care vă poruncisem să nu mâncaţi.“
Ce este acel “lemn al cunoaşterii Binelui şi Răului“, din al cărui rod ei au mâncat? – “Cunoaşterea“, în înţelesul biblic, este analog cu “împărtăşire în fiinţa“, şi ca atare poartă un caracter fiinţial. Înseamnă că au mâncat rodul şi au săvârşit răul în chip real. De aci căderea, despărţirea de Dumnezeu. De aci, de-a lungul istoriei multimilenare a omenirii, toate aceste coşmare şi grozăvii pe care le vedem în fiecare zi. Iată care a fost urmarea. Iar acum putem vedea limpede că lumea neapărat va muri.
Şi deci nu prin cunoaşterea “ştiinţifică” a disciplinelor teologice, ci printr-o viaţă sfântă fără de păcat, trebuie să ajungem la starea unde omul începe să “vadă pe Dumnezeu precum este“…
Şi rugăciunea mea este că voi să ascultaţi cuvântul Sfântului Siluan: Calea sfinţilor este calea plânsului dragostei. Unde este dragoste, acolo este plânsul. Iar unde nu este dragoste – acolo nici plânsul. Chiar în cele mai mari suferinţe şi chinuri, să zicem în vremea războiului, când am fost martori a tot felul de răzbunări asupra celor biruiţi, când sadismul devenise moneda curentă în lumea întreagă, nici acolo plâns nu aflăm. Eu chiar am auzit de un astfel de mijloc de a rezista: Pentru a suporta chinurile din partea biruitorilor, trebuie să-i urască cu toată fiinţa lor. Aceasta ura uşurează durerea, şi atunci nu mai poţi scoate nimic din acel deţinut. Domnul însă zice: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri. Din această iubire se naşte plânsul pentru cei ce greşesc, pentru călăii care nu au cunoscut calea către mântuire şi către viaţa adevărată după chipul lui Dumnezeu“.
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004