Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Cât de uşor este, de exemplu, să se facă legătura între pomul de crăciun şi istoria naşterii lui Hristos. Sau cât de uşor este ca de Paşti, să le explicăm copiilor că Mântuitorul a pătimit şi a fost răstignit pentru păcatele oamenilor. Copilul va înţelege, că pentru aceasta nu trebuie să păcătuim. Îi vom spune, de asemenea, despre Înviere şi despre faptul că deşi suntem muritori, dacă vom fi buni, Mântuitorul ne va învia şi pe noi, aşa cum a făcut cu dreptul Lazăr.
Până şi prin faptul că venind obosiţi de la muncă, fără să apucăm să ne fi odihnit, am ajutat aproapelui nostru să spele vasele, am slujit lui Dumnezeu Însuşi, am împlinit porunca privitoare la dragoste ‒ şi a împlini această poruncă este cel mai uşor atunci când omul nu este singur, atunci când el are o familie, sau atunci când trăieşte în mănăstire, pentru că mănăstirea este şi ea o mare familie, unde stareţul e părinte, iar monahii sunt fraţi.
Când ai o soţie care nu se roagă, nu merge niciodată la biserică, atunci trebuie să te îngrijorezi. Şi dacă nici tu nu te rogi, atunci tuturor le va fi frică de voi.
Oare libertatea aceasta este înăbuşită în viaţa de familie din cauză că soţul este preot? Multe profesii implică o viaţă de slujire, dedicată nevoilor oamenilor: doctori, profesori, consilieri etc. Întâlnim o viaţă de slujire în multe profesii, iar ea este binecuvântată de Dumnezeu. O viaţă în slujba celorlalţi, în Biserică, în slujba Domnului, reprezintă libertatea supremă. Aici nu te aştepţi la răsplată pământească sau împlinire de sine. Dăruieşte, bucură-te şi fii veselă şi vei primi har, pace, bucurie şi împlinire peste orice aşteptări.
De la început trebuie să spun ce mare binecuvântare este pentru Biserica noastră Ortodoxă faptul că a stabilit, printre altele, şi căsătoria clerului, a stabilit ca preoţii să aibă familie, în opoziţie cu Biserică Romano-Catolică care, din acest punct de vedere, urmează alt drum. În toate problemele ei, dar şi în aceasta, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă se dovedeşte mult mai călduroasă, mult mai aproape de om şi de nevoile lui şi, repet, consider că este o foarte mare binecuvântare să avem preoţi căsătoriţi. Ei alcătuiesc majoritatea preoţilor noştri care trăiesc Taina Preoţiei simultan cu căldura căminului şi a iubirii familiale. Tind să cred că, dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Biserica ar fi fost cumva străină de problemele omului contemporan, şi aceasta deoarece în familie se trăieşte plinătatea nevoilor omeneşti, dar şi a soluţiilor creştineşti ale acestor nevoi şi probleme cu care se confruntă oamenii.
“Nu vreau să te mai vad” şi “Te urăsc” zboară ca nişte pietre prin casă, lovind pe oricine în drumul lor, nu doar pe cei doi “luptători”.
Părinţii se înjură, ţipă, se resping, în timp ce copilul trăieşte evenimentul, precum un martor la război. Tremură de teamă că mama şi tata nu se înţeleg bine şi că se vor despărţi. Şi când colo, ce să vezi?… Mama şi tata se împacă nu se ştie când şi chiar îi mai fac un frăţior. Nici un fel de echilibru şi de logică pentru copil. Ce să înţeleagă?
Virgiliu Gheorghe despre efectele internetului asupra minţii copiilor, Universul Credinţei, 2 februarie 2014.
Sursa: TVR 1
De multe ori mergem bine, ne lepădăm de păcate, nu mai facem păcatele de moarte, ne spovedim, ne împărtăşim, nu mai drăcuim, nu mai înjurăm, nu ne mai jignim unii pe alţii. Dar se întâmplă unele lucruri, în momente de „stres“, cum zice lumea, şi ne purtăm ca nişte copii, mai ales la furie.
Când omul se înfurie că cineva nu face voia lui şi depăşeşte puterea lui de răbdare, sunt oameni care se pierd cu firea şi se poartă ca nişte copii: trântesc, sparg, urlă, se întorc cu spatele, pleacă de acasă, se trântesc pe jos, aruncă cu pietre sau cu cuvinte dure. Toate aceste lucruri aparţin copilului din noi.
În contextul reluării pentru a treia oară în ultimii ani a unei propuneri legislative privind reglementarea parteneriatului civil, până acum respinsă cu largă majoritate parlamentară de fiecare dată, Patriarhia Română reiterează poziția ei constantă în această chestiune:
Răspunsul societății și al autorităților publice la încercările actuale de-a submina familia tradiţională trebuie să țină cont de continuitatea acesteia în istorie ca dar al lui Dumnezeu-Creatorul pentru umanitate şi ca binefacere pentru viaţa unui popor.
De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile și divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate și putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al căror răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii și, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.