“De unde aţi scos că eu încuviinţez simţământul propriei vrednicii? Niciodată nu l-am încuviinţat şi nu pot să-l încuviinţez. Acesta este un lucru foarte primejdios. Cine se simte vrednic de tot dispreţul, ca unul ce s-a înjosit singur prin răutatea sa şi a devenit mai prejos de orice înjosire, simte in chip mântuitor această vrednicie a sa. Orice alt simţământ al propriei vrednicii este pierzător. Cât de mare era Apostolul Pavel? Şi totuşi, el şi-a definit propria vrednicie aşa: „Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”. Iar de noi ce să mai vorbim?! Nu, nu: sa nu primiţi acest simţământ! Oare nu este el una dintre pricinile pentru care nu aveţi căldură, lacrimi şi umilinţă? Alături de el stă simţământul dreptăţii proprii, care mi s-a şi părut că este in dumneavoastră. Aici de care plâns mai poate să fie vorba? Aţi ajuns mare şi tare, toată lumea să ia poziţie de drepţi!
Întrebaţi din ce pricină vine înşelarea la lucrătorii Rugăciunii lui Iisus. Nu rugăciunea este vinovată, ci felul săvârşirii ei — şi vorbesc aici de cel înfăţişat in Filocalie. Acest fel de a face Rugăciunea lui Iisus trebuie folosit sub îndrumarea unui om încercat şi sub ochii lui. Cine se apucă singur de el, călăuzindu-se doar după descrierea lui, nu poate să scape de înşelare. Acolo este descrisă doar partea din afară a lucrării, iar ceea ce trebuie adăugat de către un stareţ văzător pentru împlinirea rânduielii lăuntrice nu se vede. Cel ce se îndeletniceşte cu această lucrare fără îndrumător rămâne, fireşte, doar cu lucrarea dinafară: îndeplineşte strict ce s-a poruncit cu privire la poziţia corpului, la respiraţie şi la privirea la inimă. Întrucât metodele de acest fel pot să ducă, bineînţeles, la o anumită treaptă de concentrare a atenţiei şi de căldură, el, neavând un îndrumător de nădejde, care să-i spună ce preţ şi ce însemnătate are schimbarea ce se petrece in el, ajunge sa creadă că tocmai asta este ceea ce caută, adică să creadă că l-a adumbrit harul, în timp ce harul incă nu-i acolo, şi începe să i se pară că are harul, deşi nu-l are.
Tocmai aceasta e înşelarea, care după aceea strâmbă toată curgerea vieţii lui lăuntrice de după aceea. Iată de ce vedem că stareţii de acum sfătuiesc să nu ne apucăm deloc de asemenea metode, din pricina primejdiei ce vine din partea lor. Ele nu pot aduce ca atare nimic haric, pentru că harul nu este condiţionat de nimic exterior, ci se pogoară doar asupra rânduielii lăuntrice potrivite. Rânduiala lăuntrică potrivită atrage şi fără ele lucrarea harului. Această rânduială este ca, făcând Rugăciunea lui Iisus, să umbli înaintea lui Dumnezeu, încălzind simţămintele evlaviei şi fricii de Dumnezeu, fără să fii îngăduitor cu tine însuţi in vreo privinţă, să asculţi de conştiinţa ta întotdeauna şi in toate şi s-o păzeşti nepătată şi împăcată, şi să încredinţezi in mâinile lui Dumnezeu toată viaţa ta — şi cea lăuntrică, şi cea dinafara. Harul lui Dumnezeu, venind la vremea potrivită, aprinde in inimă focul duhovnicesc contopind aceste elemente duhovniceşti, iar focul acesta slujeşte drept mărturie a prezenţei harului in inimă. Pe această cale este greu să cazi in părere, dar şi aici este mai bine să ai un îndrumător care să-ţi vadă faţa şi să-ţi audă glasul, deoarece faţa şi glasul dau in vileag ce e înăuntru.
Întrebaţi ce înseamnă iconomie. Păi, economie. In gospodărie, economia înseamnă să ai grijă să fie îndestulare in toate privinţele. Prin Întrupare, pătimiri, moartea pe cruce, Înviere şi Înălţare, prin trimiterea Sfântului Duh şi prin Întocmirea Sfintei Sale Biserici, Domnul Mântuitorul a pregătit tot ce este de trebuinţă pentru mântuirea noastră nu numai îndestul, ci cu prisosinţă. Această pregătire, dimpreună cu toate cele pregătite, se şi numeşte iconomie a mântuirii. Cei ce caută mântuirea se folosesc de această iconomie şi primesc fără împiedicare tot ce trebuie pentru mântuire. Vistieria acestei iconomii este Sfânta Biserică; iconomii sunt preoţii şi arhiereii; vasul in care se primesc cele dăruite este inima pocăită şi credincioasă. Cei care au primit din această iconomie cele de trebuinţă trebuie să aducă roade — de treizeci, de şaizeci sau de o sută de ori, fiecare după puterea sa. Cei ce nu aduc nici o roadă sunt osândiţi şi aruncaţi in foc. Roadele sunt aduse prin viaţa potrivită cu credinţa şi in duhul ei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Despre felurite probleme de credinţă și viaţa, Editura Sophia, 2012