Mama mea a fost cuprinsă de boală vreme de trei ani, suferind de cancer. A fost supusă unei operații, dar fără izbândă. Doctorul mi-a spus aceasta și a adăugat: „Desigur, nu-i veți spune nimic mamei dumneavoastră.” Iar eu i-am răspuns: „Ba da, desigur că-i voi spune.” Și i-am spus.
Îmi amintesc că am intrat la ea și i-am spus că a sunat doctorul și că ne-a înștiințat că operația nu a avut reușită. Am tăcut amândoi, iar după o vreme mama a rostit: „Înseamnă că voi muri.” Și eu am răspuns: „Da.” Apoi am rămas împreună în tăcere deplină, împărtășindu-ne fără cuvinte. Simt că nu căutam să înțelegem nimic cu mintea.
Ne aflam înaintea unui hotar, a unei realități care a pătruns în viață și a răsturnat toate rânduielile firii. Nu era o nălucire, nici o grozăvie, nici o spaimă; era ceva deplin, ultim, o întâlnire ce trebuia să aibă loc, chiar dacă nu știam ce va rodi din ea.
Am rămas alături, în tăcerea cea de taină, atât cât ne cerea inima. Apoi viața a mers mai departe.
Dar din această încercare au izvorât două lucruri de mare preț. Mai întâi, că niciun ceas, nici mama mea, nici eu, n-am fost siliți să trăim în minciună, n-a trebuit să purtăm o mască, nici să fim lipsiți de ajutorul cel adevărat. Niciodată nu am fost nevoit să intru în odaia mamei cu un zâmbet fățarnic, cu vorbe neadevărate.
Niciodată n-am fost siliți să ne prefacem că viața biruie, că moartea se retrage, că boala se ușurează sau că starea este mai bună decât este cu adevărat, atunci când amândoi știam că nu este așa.
Niciodată nu ne-a lipsit sprijinul unul altuia. Au fost clipe în care mama simțea nevoia de sprijin; atunci mă chema, veneam la ea, și grăiam împreună despre moartea ei, despre singurătatea ce mă va cuprinde. Ea iubea viața cu adâncă dragoste. Cu doar câteva zile înainte de a se muta la cele veșnice, mi-a spus că ar fi fost gata să mai sufere încă o sută cincizeci de ani, numai să trăiască. Iubea frumusețea primăverii ce venea; prețuia legătura noastră sufletească. O durea despărțirea ce se apropia: „Oh, să pot atinge o mână ce nu mai este și să aud glasul ce s-a stins…” (Tennyson).
În alte momente, când durerea despărțirii îmi era de nesuportat, mergeam la ea și grăiam despre aceasta, iar ea mă mângâia și mă întărea în fața morții sale.
Legătura dintre noi era adâncă și curată, fără vicleșug, și tocmai de aceea putea cuprinde toată adevărul, până în miezul lui.
Și mai era un lucru, pe care l-am pomenit deja: fiindcă moartea se afla aproape, și putea veni în orice clipă – iar atunci ar fi fost prea târziu să mai îndreptăm ceva – fiecare gest, fiecare cuvânt trebuia să fie plin de smerenie și de dragoste desăvârșită, ca o binecuvântare între noi.
Numai moartea este aceea care poate da cu adevărat măreție și înțeles lucrurilor care altminteri par mici și neînsemnate. Cum dăruiești o ceașcă de ceai pe o tavă, cum așezi cu grijă pernele în spatele celui bolnav, cum îți sună glasul – toate acestea pot deveni oglindiri ale unei iubiri adânci.
Dacă se ivea o notă falsă, o umbră, o fisură în această comuniune – trebuia îndreptată îndată, căci aveam conștiința neclintită că s-ar putea ca mai târziu să fie prea târziu.
Și astfel, moartea ne punea înaintea adevărului vieții cu o limpezime și o putere pe care nimic altceva n-o poate da.
Mitropolitul Antonie de Suroj
În fotografie – Andrei Bloom alături de mamă și bunica