Am să vă vorbesc despre bunica mea, care a ajuns la venerabila vârstă de nouăzeci și cinci de ani. Într-o zi, după ce a încercat fără spor să spele vasele, i-au scăpat din mână și s-au spart. M-a chemat, mi-a arătat cioburile și mi-a spus:
„De ce îmi mai dă Dumnezeu zile? Nu mai sunt bună de nimic…”
Îmi amintesc că i-am dat atunci două răspunsuri, care și astăzi mi se par întemeiate.
Întâi i-am zis: „Dumnezeu are, negreșit, atâtea bătrâne în Împărăția Sa, încât una în plus chiar mai poate aștepta.”
Dar al doilea răspuns, cred, a avut mai multă greutate omenească. I-am spus:
„Să știi, poate că nu ai fost niciodată cea mai pricepută la spălat vase sau la alte lucruri. De-a lungul acestor nouăzeci și cinci de ani, sigur au fost oameni care le-au făcut mai bine decât tine. Dar este un lucru pe care nimeni altcineva în lume nu l-a putut face în locul tău — și tu l-ai împlinit.”
Ea s-a uitat mirată la mine și m-a întrebat:
„Care e acela?”
I-am răspuns:
„Nimeni altcineva în afară de tine nu a putut fi bunica mea.”
Poate că, spus acum, pare o glumă. Dar pentru ea, în acel moment, a însemnat mult. Parcă a descoperit în sine ceva unic, ceva ce nici vârsta, nici slăbiciunea, nici bătrânețea cu toată puterea ei de ruinare nu puteau atinge.
Mitropolitul Antonie de Suroj