Când locuiam cu mama și bunica, în apartamentul nostru au început să apară șoareci. La început, erau doar unul, doi, dar apoi au devenit o mulțime. Se plimbau liniștiți prin casă, iar noi nu știam ce să facem. Nu am vrut să folosim capcane, pentru că ne era milă de ei. Atunci mi-am amintit de o rugăciune pe care o găsisem în molitvenic — o rugăciune a unui sfânt adresată animalelor sălbatice. Începea cu leii și tigrii și se încheia cu ploșnițe. M-am gândit că poate ar merita să încerc și eu.
M-am așezat pe pat, în fața căminului, am luat cartea în mână și i-am spus sfântului: „Nu prea cred că asta va funcționa, dar dacă tu ai scris-o, înseamnă că ai crezut în ea. Voi rosti cuvintele tale și poate chiar șoarecele le va înțelege. Te rog să te rogi ca să-mi reușească.”
Am început să citesc rugăciunea, iar un șoarece s-a apropiat și s-a așezat chiar în fața mea. L-am însemnat cu semnul crucii și i-am spus: „Stai liniștit și ascultă!” Am citit cu atenție rugăciunea, apoi, când am terminat, am făcut din nou semnul crucii asupra lui și i-am spus: „Acum, du-te și spune-le și celorlalți!”
Din acea seară, nu am mai avut șoareci în apartament!
Din amintirile mitropolitului Antonie de Suroj