În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru. Dar prin aceasta mărturisim doar faptul că nu cunoaștem nici măcar pe plan omenesc adevărul că nimic cu adevărat profund nu poate fi clătinat de împrejurări exterioare, întâmplătoare.
Când inima cuiva este plină de bucurie, i se pare că poate străbate marea la pas: necazurile trecătoare, jignirile mărunte, greutățile vieții nu pot stinge focul bucuriei. Nici măcar o scânteie de bucurie nu poate fi stinsă. În vechime se spunea că toată întunecimea lumii nu poate stinge o singură scânteie de foc arzător. Iar când sufletul este copleșit de durere — o durere adâncă, pentru ceva ce cu adevărat are însemnătate pentru noi — nici atunci cele din afară nu au putere asupra noastră. Nici distracțiile nu ne mai distrează, nici deșertăciunea vieții nu ne face deșerți. Viața devine adâncă, și în bucurie, și în durere.
Iar viața noastră lăuntrică în Dumnezeu este atât de lesne tulburată de împrejurări întâmplătoare doar pentru că ea este de suprafață, nu este adânc înrădăcinată. Vreau să vă dau un exemplu din păgânătatea antică.
Un călător a venit la un om, și pe parcursul întregii lor convorbiri, cei din casa lui stăteau în jurul cortului în tăcere adâncă. La un moment dat, stăpânul casei i-a spus oaspetelui: „A sosit vremea să mă rog”, și a început a se ruga. Deodată întreaga casă s-a animat, toți au început a vorbi între ei. Oaspetele, uimit, a zis: „Ce faceți? El acum se roagă și voi îl tulburați!” Iar unul dintre cei din casă i-a răspuns: „Nu te teme. Cât timp vorbea cu tine, cel mai mic zgomot l-ar fi putut abate, dar acum, când vorbește cu Dumnezeul său, nimic nu-l poate despărți de această convorbire”.
Oare nu este aceasta o pildă pe care noi, creștinii, am putea — și ar trebui — să o urmăm? Se cuvine să adâncim viața noastră lăuntrică astfel încât ea să devină viață adevărată. Hristos nu a spus în zadar: Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră… Iar unde este inima noastră, acolo sunt adunate și toate puterile noastre.
Nu știm să ne rugăm cu adâncime și cu luare aminte, nu știm să păstrăm în suflet acea pace adâncă a rugăciunii pe care o dobândim uneori în biserică sau, câteodată, ca dar neașteptat de la Dumnezeu. Nu știm să ne retragem din zgomotul lumii în acea adâncime unde putem cu mintea neîmprăștiată să cugetăm la Dumnezeu și unde se zămislește o viață vrednică de Dumnezeu.
Toate acestea arată un singur lucru: că inima noastră nu este la locul cuvenit, și că Dumnezeu nu este comoara vieții noastre. Trebuie să cugetăm adânc la aceasta, căci nu există un alt centru al vieții omului și al lumii întregi decât Dumnezeu. Când omul nu-L pune pe Dumnezeu în centrul a tot ceea ce face, el se zbate dintr-o parte în alta și nu găsește odihnă niciodată și nicăieri.
Să luăm aminte, dar, la noi înșine zi de zi, și să băgăm de seamă când viața noastră și starea sufletească ne arată că Dumnezeu nu este comoara noastră. Și să ne pocăim pentru aceasta — adică nu doar să ne plângem, nu doar să ne pară rău, ci să ne silim a ne întoarce fața către Dumnezeu, să ne așezăm pe noi înșine pe locul al doilea și pe Dumnezeu pe primul loc, îndepărtând din noi orice altceva am pus în locul Său.
Când Dumnezeu va deveni pentru noi comoară, viața noastră va deveni adâncă; atunci, în inima noastră va fi pace, în cuget – limpezime, în voință – tărie, și vom putea slăvi pe Dumnezeu și cu sufletul nostru, și cu trupul nostru.
Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj