Mi se pare că niciodată nu trebuie să începi spovedania fără să te rogi împreună cu omul. În Molitfelnic există un întreg șir de rugăciuni – și, desigur, ele sunt mai multe decât putem citi cu fiecare credincios în parte, mai ales când se strânge rând la spovedanie. Dar ceea ce se poate face este să te rogi pe scurt, dar cu liniște și evlavie, astfel încât sufletul omului să intre în sine mai înainte de a începe să vorbească. Căci mărturisirea trebuie să izvorască din adâncurile ființei sale. Dacă nu pătrunde, măcar puțin, în acele adâncimi, va grăi doar din minte, iar inima nu se va zdrobi.
De aceea cred că trebuie să ne rugăm. Sunt rugăciuni rânduite – rugăciunile începătoare, troparele „Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne…” sau rugăciuni de pocăință. Uneori simt că nu este bine să ne rugăm prea îndelung, căci omul vine gata să spună ceva – dacă rugăciunea se prelungește, îl îndepărtează de starea cu care a venit, și până termini de rostit toate rugăciunile, sufletul i se răcește și nu mai poate vorbi din pornirea inimii.
De obicei, eu citesc rugăciunea: „Doamne, Cela ce cu Preasfântul Tău Duh…” o dată, apoi „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule…” și continui până se încheie acea parte a rugăciunii. După aceea, rostesc întotdeauna cuvântul de învățătură din Molitfelnic: „Fiule, iată Hristos stă nevăzut înaintea ta…”
Modific puțin ordinea, pentru că la finalul rugăciunii scrie: „Iar de nu vei spune toate, păcat mai mare vei avea.” Pe aceasta o mut către sfârșit și spun: „Dacă te vei mărturisi cu sinceritate, Însuși Hristos te va ierta…” – ca să se încheie cu nădejde, nu cu amenințare. Este, într-adevăr, o mică abatere de la rânduială, dar cred că este mai de folos decât să tulburi sufletul omului cu o mustrare aspră: „Ai grijă, că dacă nu spui tot, nu vei primi iertare.”
Apoi las omul să tacă puțin. Dacă tace mai mult, de obicei înseamnă că nu știe dacă să înceapă sau nu – dar e nevoie să-i oferi acel răgaz. Dacă nu începe să vorbească, îl întreb: „Ce aveți pe suflet? Ce ați dori să mărturisiți înaintea Domnului?”
Și cred că este important să-i dai omului libertatea de a spune tot ce are de spus, fără să-l întrerupi, pe cât este cu putință. M-ai întrebat dacă este bine să punem întrebări. Eu încerc să nu pun întrebări; ascult cu toată atenția, cu toată inima mea – atâta câtă este – și încerc să primesc ceea ce spune.
Când omul termină spovedania, dacă ceva mi se pare neclar sau nespus deplin, îi spun: „Ați pomenit despre cutare lucru, dar, din păcate, nu am înțeles bine. Ați spus-o într-un fel în care dumneavoastră știți ce înseamnă, dar la mine nu a ajuns limpede. Ați putea să-mi explicați puțin?”
Nu așa, ca și cum l-aș acuza: „Ați vrut să ascundeți de mine, dar eu tot o să scot adevărul de la dumneavoastră”, ci mai degrabă: „Nu am putut pricepe – cuvintele le-am înțeles, cu mintea probabil că am prins sensul, dar ceva tot lipsește…”
Cât despre întrebări, cred că este bine să le lăsăm pe final. De ce? Pentru că omul nu vine cu spovedania scrisă – el vorbește din aducere-aminte, nu după o ordine logică, ci așa cum lucrează în el sufletul. Și uneori, ceea ce nu a spus la început, va rosti mai târziu în spovedanie – exact ceea ce este nevoie pentru a înțelege deplin cele dinainte.
Așadar, trebuie să-i oferim omului libertatea de a vorbi înaintea lui Dumnezeu tot ce dorește să mărturisească. Apoi, dacă este nevoie – fie pentru ca duhovnicul să înțeleagă mai bine și să poată răspunde cu folos, fie pentru ca omul să fie mai sincer – se pot pune și întrebări.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre preoție. Ianuarie 1990