Sunt lucruri pe care școala de teologie nu le învață. Ea se ocupă, în principal, cu formarea teologică, dar nu acoperă tot ce presupune viața reală de slujire. Am întâlnit mulți preoți tineri care, deși hirotoniți, nu sunt încă pregătiți pentru viața parohială. De pildă: cum să se spovedească, cum să-i învețe pe alții să se spovedească, cum să-i spovedească pe ceilalți. Sau din ce izvoare să-și alcătuiască predicile.
Scriitorii și părinții duhovnicești au tratat multe teme, dar predica adevărată se rostește din inimă, către tine însuți. Dacă nu te atinge pe tine mai întâi, nu va atinge pe nimeni. Dacă nu izvorăște din propria ta trăire și înțelegere, nu va ajunge la inima celorlalți.
Apoi este rugăciunea. Cum să te rogi nu doar cu buzele, nu doar din carte, ci cu adâncul sufletului – și cum să-i ajuți și pe alții să pătrundă în taina acestei rugăciuni.
Și mai este o problemă. După Sinod, mulți – episcopi, preoți, mireni – mi-au spus: „Am fost crescuți într-un sistem autoritar. Am fost obișnuiți să ni se spună ce să facem, unii chiar ce să gândim. Iar acum trebuie să învățăm să luăm decizii și să alegem. Dar nu știm cum.”
Un om rafinat m-a întrebat: „Spuneți-mi, cum se face asta?” I-am răspuns: „Dacă îți spun eu cum, vei face din nou sub o autoritate. Trebuie să înveți singur să gândești, să acționezi după conștiință, să-ți asumi riscul – nu lumește, ci lăuntric – riscul de a greși. Și să te oprești, să te întrebi: ce a fost bine? Unde am greșit?”
IPS Antonie de Suroj