Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
Și timp de șaizeci de ani nu a putut găsi pace. Nu numai că a curmat o viață care îi era infinit de dragă, dar a curmat o viață care înflorea și era infinit de dragă fetei pe care o iubea. Mi-a spus că s-a rugat, a cerut iertare de la Domnul, s-a spovedit, s-a căit, a primit dezlegare și s-a împărtășit – a făcut tot ce-i sugera imaginația lui și a celor la care a apelat, dar tot nu a găsit pace.
Cuprins de o fierbinte compasiune și înțelegere, i-am spus: „V-ați adresat lui Hristos, pe care nu L-ați ucis, preoților, cărora nu le-ați făcut rău. De ce nu v-ați gândit niciodată să vă adresați fetei pe care ați ucis-o?” A fost uimit. Oare nu Dumnezeu dă iertare? Doar El singur poate ierta păcatele oamenilor pe pământ… Desigur, așa este. Dar i-am spus că, dacă fata pe care a ucis-o îl va ierta, dacă ea va mijloci pentru el, atunci nici Dumnezeu nu poate trece peste iertarea ei. I-am propus să se așeze după rugăciunile de seară și să-i povestească acelei fete despre șaizeci de ani de suferință sufletească, despre inima pustiită, despre chinul îndurat, să-i ceară iertare, iar apoi să o roage să mijlocească pentru el și să ceară de la Domnul pace pentru inima lui, dacă l-a iertat. A făcut așa, și pacea a venit… Ceea ce nu a fost săvârșit pe pământ, poate fi împlinit.
Ceea ce nu a fost desăvârșit pe pământ, poate fi vindecat mai târziu, dar cu prețul, probabil, al multor ani de suferință și remușcări, lacrimi și dor.
Mitropolitul Antonie de Suroj. „Viața. Boala. Moartea”.