În cele mai multe dintre acestea, mireanul rămâne anonim. Să începem totuşi cu o întâmplare – cu siguranţă una din cele mai remarcabile – în care mireanului i se spune numele, iar călugărului nu. Se spune că un călugăr trăia de patruzeci de ani în pustiul Iordanului. În tot acest timp el nu a întâlnit alt om, ci a trăit gol, alături de fiarele sălbatice, ca păstor. Într-o zi, întreabă pe Dumnezeu: “Arată-mi pe unul asemenea mie” şi mare îi este mirarea, căci i se răspunde: “Pe împăratul Teodosie”. Auzind acestea, bătrânul îşi spune trist: “Mi-am petrecut toţi aceşti ani în pustiu, ars de fierbinţeala zilei, gol în frigul nopţii, fără să văd chip omenesc. De patruzeci de ani nu am mâncat pâine, ci am flămânzit şi am însetat, petrecându-mi nopţile sub cerul liber. Iar după atâtea lipsuri şi nevoinţe sunt pus deopotrivă cu cineva care trăieşte în lume, are femeie şi petrece în lux”.
Aşa că îşi îmbracă rasă şi pleacă în Constantinopol. Teodosie îl primi cu bunătate şi cu respect pentru că “era un mare prieten al călugărilor”. Bătrânul îl întrebă pe împărat cum vieţuieşte. La început Teodosie este şovăielnic, mărturisind că este un om lumesc şi un păcătos, fără să se poată compara în vreun fel cu marii nevoitori Antonie, Macarie sau Pahomie. În cele din urmă, Teodosie îi mărturiseşte: “Am împărăţit treizeci şi nouă de ani şi de treizeci de ani port o cămaşă de păr sub purpura imperială”. “Asta nu înseamnă nimic”, spuse bătrânul. “De treizeci şi doi de ani”, continua împăratul, “nu m-am culcat alături de soţia mea, ci am trăit în curăţie”. “Asta nu-i nimic”, spuse iarăşi bătrânul. Apoi împăratul îi spuse cum posteşte şi nu se spală degrabă. “Asta nu înseamnă nimic”, zise din nou bătrânul.
După ce i-a dezvăluit tainele nevoinţelor sale, Teodosie îi arătă cum face milostenie, cum îi ajută pe cei nedreptăţiţi şi ocroteşte văduvele şi orfanii, cum cercetează în fiecare noapte străzile şi închisorile şi dă bani celor aflaţi în nevoi; cum spală rănile bolnavilor şi mădularele uscate ale slăbănogilor cu mâinile lui. “Toate acestea sunt bune şi demne de admiraţie”, spuse bătrânul, “dar ele nu înseamnă nimic în comparaţie cu nevoinţele noastre”.
În sfârşit, împăratul îi arătă cum în timpul curselor de pe hipodrom stă în loja sa imperială, încoronat şi înveşmântat în purpură, copiind manuscrise fără să dea atenţie la cele ce se întâmplă în jurul său. Când mulţimile îl aclamă şi îi cântă laude, el nu îngăduie inimii să se umple de mândrie, ci continuă să scrie fără să-şi ridice măcar ochii. Bătrânul este impresionat. “Fii binecuvântat, fiul meu!”, strigă el. “Eu nu am ajuns la această virtute. Dar roagă-te lui Dumnezeu pentru mine”. Teodosie cere şi el binecuvântarea călugărului şi pleacă.
Arătând marea cinstire a memoriei lui Teodosie în cercurile monahale, aceasta fascinantă relatare este neobişnuită în sens pozitiv, prin aprecierea sfinţeniei monahale. În pofida implicării lui în problemele lumeşti şi a splendorii ulterioare, un împărat creştin poate depăşi viaţă pustnicească în straşnică singurătate şi sărăcie. Se arată că asceza fizică poate fi practicată în taină de un mirean şi cum unul ca acesta căsătorit fiind, poate să ducă o viaţă de abstinenţa sexuală; dar este important că nici unul dintre aceste motive nu apare evidenţiat în mod special. Povestirea arată, de asemenea şi felul în care un mirean poate sluji lui Dumnezeu prin milostenie; dar nici acesta nu este motivul pentru care Teodosie este atât de generos lăudat. El este preamărit nu pentru lepădarea de sine ori pentru slujirea celor săraci şi slabi, ci pentru nepătimirea şi smerenia lui. În mijlocul capcanelor slavei deşarte, el a reuşit să-şi păstreze lăuntric simplitatea inimii. Aceasta este cea mai importantă. Nu există nici o sugestie în povestire că Teodosie ar fi dobândit o sfinţenie mai mare dacă ar fi intrat în viaţa monahală.
Nu se spune nicăieri că împăratul se roagă în vreme ce copiază manuscrise în loja imperială. Însă nu suntem departe de idealul mireanului care păstrează amintirea neîncetată a lui Dumnezeu, în timp ce este înconjurat de probleme lumeşti. Pe hipodrom, Teodosie se aseamănă “sfinţilor lui Dumnezeu” la teatru, despre care Omiliile macariene spuneau: “Se întâmplă uneori că Sfinţii lui Dumnezeu să stea la teatru şi să privească la viclenia lumii; dar omul dinlăuntrul lor vorbeşte cu Dumnezeu, chiar dacă omul de dinafară pare celorlalţi că priveşte la cele ce se petrec în lume”.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE