Trăim într-o societate tot mai rece și mai marcată de singurătate. De aceea, în calitatea noastră de creștini, suntem chemați să reafirmăm sensul comuniunii personale. Trebuie să ne opunem stăpânirii mașiniste.
Într-o zi, cineva s-a dus la psihiatru. Acesta i-a zis: „Mă concentrez mai bine dacă nu vă privesc în față. Întindeți-vă pe canapea, iar eu voi sta în spatele acestei draperii”. După un timp, simțind o prea mare liniște în spatele draperiei, pacientul devine suspicios. S-a ridicat și, mergând în vârful picioarelor, a dat încetișor draperia deoparte. Bănuiala sa era întemeiată. Acolo era într-adevăr un scaun, dar pe el se afla un casetofon care-i înregistra spusele. Psihiatrul dispăruse prin ușa aflată în spatele scaunului. Pacientul nu s-a tulburat prea tare deoarece își avea povestea vieții înregistrată pe o casetă, căci o spusese de mai multe ori diferiților psihiatri pe care-i consultase. Și-a scos propriul casetofon din servietă, a instalat caseta, l-a pus pe canapea, i-a dat drumul și a plecat să bea o cafea într-o cafenea aflată pe cealaltă parte a străzii. Aici l-a găsit și pe medic cu un pahar în față. S-a apropiat și s-a așezat la aceeași masă. „Păi, a protestat psihiatrul, aici ar trebui să fiți? Nu pe canapeaua din cabinet povestindu-vă viața?”. „Nu vă faceți griji, i-a răspuns pacientul, casetofonul meu vorbește casetofonului dumneavoastră”.
Datoria noastră de creștini este tocmai afirmarea valorii supreme a părtășiei directe, a întâlnirii reale, de la persoană la persoană, nu de la mașină la mașină. Față către față.
Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 42