Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea) exprimă foarte bine atitudinea realistă şi cumpătată pe care trebuie s-o păstrăm în faţa morţii: „Pune în inima ta, o, omule, gândul că trebuie să pleci şi nu conteni să-ţi spui: «Iată, îngerul a venit să mă ia, e la uşă. De ce sunt aici şi nu fac nimic?
De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?
Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii.
In momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinței ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experiența propriei slăbiciuni și dezintegrări, ci și a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea) exprimă foarte bine atitudinea realistă şi cumpătată pe care trebuie s-o păstrăm în faţa morţii: „Pune în inima ta, o, omule, gândul că trebuie să pleci şi nu conteni să-ţi spui: «Iată, îngerul a venit să mă ia, e la uşă. De ce sunt aici şi nu fac nimic? Voi pleca pentru totdeauna; nu există întoarcere».
Primul lucru care-l frapează pe cititorul Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie Rugăciunii lui Iisus[1]. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate?
„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu.
Rolul capital şi permanent al pocăinţei în spiritualitatea noastră trebuie subliniat mai ales atunci când prezentăm Ortodoxia în Occident, deoarece avem tendinţa să-i revelăm doar unul din aspecte. Vorbim despre slava Luminii Dumnezeieşti de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, despre biruinţa Învierii în noaptea de Paşti, despre bucuria Împărăţiei, despre frumuseţea duhovnicească a icoanelor, despre dumnezeiasca Liturghie cea asemenea Raiului pe pământ.
Sfântul Marcu Monahul (secolele V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun și mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căiește de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinței. Căci nu vom fi osândiți pentru mulțimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim.
În cultul Bisericii ortodoxe ruse, în timpul rugăciunilor care preced începerea Sfintei Liturghii euharistice, uşile centrale ale iconostasului (uşile împărăteşti) rămân închise. Când începe propriu-zis Sfânta Liturghie, uşile se deschid lăsând să se vadă Sfântul Altar, iar preotul oficiant psalmodiază binecuvântarea. Acest moment esenţial este evocat de prinţul Eugen Trubeţkoi (1863-1920) – filosof religios rus –, în ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe patul de moarte:
Din momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinţei ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experienţa propriei slăbiciuni şi dezintegrări, ci şi a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu. Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgând, încet şi greu, lunga cale de întoarcere acasă, ci şi pe tatăl care-l zăreşte de departe şi aleargă în întâmpinarea lui. (cf. Luca 15, 20). Cum scrie Tito Colliander: „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Este exact ceea ce trăim în Taina Spovedaniei.
Un frate l-a întrebat pe Sfântul Pahomie (286-346): „Spune-ne ce vezi în vedeniile tale?”. Acesta i-a răspuns: „Păcătosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu să am vedenii… O mare vedenie este să vezi un om curat şi smerit. Cu adevărat, ce vedenie poate fi mai mare decât să-L vezi pe Dumnezeu cel nevăzut într-un om văzut, templu al lui Dumnezeu”.
„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Acestea sunt cuvintele prin care şi-au început propovăduirea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Domnul nostru Iisus Hristos. Pocăinţa este chiar punctul de pornire al Evangheliei. Fără pocăinţă nu există viaţă nouă, mântuire, intrare în Împărăţia Cerurilor.
E bine să subliniem extrema supleţe ce trebuie să existe între părinte şi ucenic. Unii ucenici îşi pot vedea zilnic părintele, chiar oră de oră, să se roage, să mănânce, să lucreze împreună cu el, sau, cum se întâmpla adesea în pustia Egiptului, să îşi împartă chilia cu el. Alţii îl pot vedea numai o dată pe lună sau pe an; alţii îl pot vizita pe stareţ o singură dată în viaţa lor şi aceasta să le ajungă pentru a fi îndrumaţi pe calea cea bună. În plus, există diferite tipuri de părinţi duhovniceşti; câţiva dintre ei sunt chiar taumaturgi, ca Sfântul Serafim de la Sarov.
“Pe zidurile catacombelor din Roma se poate întâlni uneori imaginea pictată a unei femei care se roagă, numită Orans. Priveşte spre cer, are mâinile ridicate şi palmele deschise. Aceasta este una din cele mai vechi icoane creştine. Să fie aceasta reprezentarea Maicii Domnului, a Bisericii sau a sufletului care se roagă? Sau toate trei deodată? Oricum ar fi interpretată, această icoană zugrăveşte o atitudiine creştină de bază: cea a invocaţiei sau epiclesis, a chemării sau a aşteptării Duhului Sfânt.