Uneori se întâmplă ceva și ne oprește din ceea ce credem ca este drumul nostru. Dar dacă Dumnezeu permite să se întâmple aceasta, înseamnă că așa a fost să fie. Iată marele secret: trebuie să înțelegem că orice se întâmplă este cu voia lui Dumnezeu.
”Prea Sfințite, în Hristos iubite Frate,
Cu sfântă emoție Vă scriu aceste rânduri cu prilejul instalării Prea Sfinției Voastre. Căci mă adresez acelui Arhiereu, care în adevăr prin viața sa sfântă a dovedit că este fără prihană și trăiește în Dumnezeu.
Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.
Rugăciunea adâncă vine treptat. Trupul şi sufletul i se adaptează încetul cu încetul. E deosebit de important pentru preotul ce săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie să-şi prefacă întreaga sa viaţă în rugăciune dacă vrea să trăiască pe deplin această mare taină. Pregătindu-se cu frică şi apropiindu-se cu evlavie, prin însuşi conţinutul slujirii sale, preotul este atras pe tărâmul Dumnezeiescului.
Dacă ar fi să privim un om sănătos şi un om aflat în suferinţă îndelungată şi să comparăm starea sufletească a amândurora, pe care dintre aceştia l-am numi fericit sau netrebnic – pe cel sănătos sau pe cel suferind? De exemplu, de câte ori bolnavă fiind, aţi adus pocăinţă pentru păcatele voastre înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, şi v-ați împărtăşit cu Sfintele Taine? În acelaşi timp, omul sănătos nici nu are vreme să se gândească la păcate, iar dacă se va întâmpla să ajuneze o dată pe an, o va face nu atât din osârdie, cât din politeţe, ca să spună: „Şi eu astăzi am postit”.
Auzindu-se până la Constantinopol de petrecerea şi înţelepciunea Mitropolitului Varlaam, precum şi de înflorirea Bisericii din Moldova sub păstoria sa, Sinodul Marii Biserici l-a propus, în anul 1639, printre cei trei candidaţi la scaunul de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima şi ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh ecumenic.
Avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică prin naşterea noastră în trup.
De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările şi necazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe Domnul şi mântuirea?… De ce sunt parcă mai feriţi de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc în toate patimile şi păcatele?…
Documentarul despre viața Sfântului Iosif Isihastul realizat de Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, cu Jonathan Jackson în rol principal, este de acum disponibil online în LIMBA ROMÂNĂ!
Auzim cum oamenii se întreabă între ei: „Al cui eşti?” Şi primesc răspunsul: „Sunt robul cutarelui domn sau sunt fiul cutarelui tată şi altele asemenea”. Când creştinul primeşte această întrebare, ce ar trebui să răspundă? Cu adevărat, oricare creştin ar trebui să răspundă astfel: „Sunt robul lui Hristos, căci îl mărturisesc pe Hristos Domn al meu”. (I Corinteni 7, 22; Romani 10,9; Coloseni 3,24)
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
Trebuie subliniată încă o dată coincidența profundă între iubire și cunoașterea lui Dumnezeu într-un act în mod indivizibil iubitor și înțelegător, în mod inseparabil unul în inima-minte.
Vrei să știi cum e omul lui Dumnezeu? Învață să-l recunoști din tăcerea lui necontenită, din plânsul și din luarea-aminte statornică la el însuși.
Vrei să știi cum e omul cu inimă spartă? Învață să-l recunoști după râul vorbelor lui, după simțurile lui tulburate și pornirea de a se sfădi pentru a avea dreptate în orice spune. Cine a gustat adevărul nu se mai sfădește pentru el.
Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.
Cel mai adesea avem de-a face cu boli de lungă sau de scurtă durată care duc la moarte, mai curând decât cu morţi subite sau cu bătrâneţea care ne antrenează treptat spre mormânt… sau spre eliberare – depinde de punctul de vedere pe care l-am îmbrăţişat. Eliberarea este cea de pe urmă întâlnire, suprema întâlnire spre care fiecare dintre noi, fie că suntem sau nu conştienţi, năzuim cu toată fiinţa noastră în tot timpul vieţii pământeşti: întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeul cel Viu, cu viaţa veşnică, părtăşia noastră cu El.
