Bănuiesc că un motiv al procentului mare de părăsire a Bisericii de către tineri este acela că nu am reuşit ca participarea la viaţa sacramentală şi liturgică a Bisericii, sau viaţa ortodoxă în general, să devină o experienţă fericită. Alte priorităţi s-au interpus în raport cu participarea regulată la Liturghie.
Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.
Întru naştere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.
Mântuitorul scoate, în final, direct la lumină: autorul a toată ispita şi pătimirea, pe care altundeva îl numeşte şi „tată”, „tatăl minciunii “ (Ioan 8, 44), este „cel rău“, „cel viclean cum se mai traduce uneori. De aceea, îndată după cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, adică „şi fă să nu intrăm în ispită, arată sufletului nostru cine este cel ce pune la cale ispita. Se înţelege, este vorba de „Satan”, cel ce l-a ispitit pe Adam. pe Iov, pe însuşi Domnul şi pe noi toţi; cel ce poartă în sine misterul răului, şi ale cărui manifestări de netăgăduit sunt: păcatul, stricăciunea, moartea.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
Creştinismul nu este un stil de viaţă, ci o continuă pregătire pentru moarte. Evanghelia nu este un „ghid de bune practici” pentru cei care vor să trăiască mai bine, să-şi facă viaţa mai confortabilă. Dimpotrivă, învăţătura cuprinsă în Evanghelii este scandaloasă şi deloc în logica acestei lumi. Când un monah se retrage în pustie, nu o face cu gândul că va avea mai multă linişte, aer curat, o dietă mai echilibrată şi, în genere, un stil de viaţă mai sănătos. Nu! El se retrage ca să moară. Sigur, să moară patimilor sale, să moară de dragul lui Dumnezeu, să moară pentru a putea cuprinde în inima lui rugătoare întreaga omenire… Dar moartea, nu viaţa îl mână pe el în singurătate.
„Nu e smerenie atunci când eşti silit de datorie să cinsteşti pe altul; asta nu‑i smerenie, ci datorie. Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care‑i socotim a fi cu mult mai prejos decât noi.
Cuviosul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul.
S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.
Cuviosul Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.
Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voiește să se mântuiască trebuie să-și rânduiască viața în așa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar și în împrăștierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinței sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simțiri: atunci va fi ușor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniștea chiliei, cât și în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părțile.
Îmi scrii de starețul tău că vrea să vină la Sfântul Munte pentru închinare. Lucru bun și sfânt are de gând să facă. Cât despre mine, să nu țină seamă că mă cunoaște sau că exist în această viață, întrucât trăiesc în retragere desăvârșită, cu altă rânduială decât cea obișnuită. Este greu să mă întâlnească. Poarta mea este închisă de obicei și se deschide numai la anumite ore.
Încă tânăr fiind, Sfântul Pahomie, cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon, ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el. Ajungând la chilia lui, care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?”.
Cine are o busolă și se orientează bine după ea, știe totdeauna cu siguranță încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei.
Aşa cum însuşi numele o arată, iubirea de sine este iubirea prea mare, exagerată pe care o avem pentru noi înşine. Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, iubirea de sine este „iubirea neraţională a trupului, care, făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl depărtează de Dumnezeu şi de împărăţia Lui”. Când omul îşi iubeşte fără măsură trupul, şi numai pe acesta, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii săi, spunem că este iubitor de sine şi suferă de patima iubirii de sine.
„În anul 1916, când mănăstirea m-a rânduit econom la moara din satul Mariana (metocul din Halkidikis), am ajuns în Dafni cu un vaporaş, care pare-mi-se, se numea «Elena». De acolo am plecat cu un alt vaporaş spre metoc, dar – vai, fratele meu! – la capătul peninsulei Sikea, la locul numit Kartalia, unde se încrucişează toate vânturile, ne-am primejduit să ne înecăm din pricina unei furtuni mari.
În lume a intrat graba, goana diabolică. Taina acestei goane ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, în capitolul 12 din Apocalipsă:
„Și am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea și puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâșul fraților noștri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua și noaptea. Și ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Sfântul Proroc Isaia evidenţiază nerecunoştinţa poporului lui Israel faţă de Dumnezeu: Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia 1, 3). Vedeţi cât de aspru judecă Sfântul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunoştinţa poporului lui Israel? El dă drept exemplu animalele necuvântătoare, care arată ataşament faţă de stăpânul lor.