„Bucură-te că din părinţi binecredincioşi ai răsărit” (Icos 1).
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se naşte din părinţi aleşi: tatăl era conducător al Provinciei Iliria, pe vremea lui Diocleţian şi a lui Maximian-Hercules, asociatul său, funcţie care-l ţinuse departe de creştinism; mama, însă, era creştină, transmiţând fiului evlavia şi zestrea spirituală, ca o altă Elenă (sfânta împărăteasă, mama Sfântului Constantin cel Mare).
Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea paginilor împăraţi. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe:
Știm că atunci când unul dintre noi cade, cade singur; însă nimeni nu este salvat singur. Acela care este salvat este salvat în Biserică, ca un membru al acesteia, și în unitate cu toți ceilalți membri. Dacă cineva crede, acela este în comuniunea credinței; dacă iubește, acela se află în comuniunea dragostei; dacă se roagă, acela este în comuniunea rugăciunii.
Astăzi, 5 noiembrie 2019, Arhimandritul Porfirie Dobre, starețul Mănăstirii Sireți și Egumena Epistimia Goncearenco, stareța Mănăstirii Suruceni, care au fost delegați de Biserica Ortodoxă din Moldova pentru a participa la proclamarea canonizării Sfântul Ierarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail, ce a avut loc la Catedrala Patriarhală din București, au fost primiți la Reședința mitropolitană de către Înaltpreasfințitul Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove.
– Părinte, spuneţi-ne ceva despre nepăsarea cea bună!
– Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. În cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri.
Cu toate că mulți dintre noi se poate să socotim că suntem fericiți și împliniți, foarte puțini dobândim acel gen de împlinire la care se ajunge în urma unei cercetări în profunzime a sinelui nostru. Dacă pentru o plantă nu e necesar, spre a fi plantă, să înțeleagă ce înseamnă a fi plantă, omul nu poate niciodată să fie om cu adevărat dacă nu cunoaște cine este și ce este și dacă nu ajunge la acea autoînțelegere nu doar atunci când se cunoaște pe sine ca înger, ci și ca animal.
În pericopa evanghelică de astăzi, Domnul ne pune în prezenţa a doi oameni, arătându-ne soarta diferită a fiecăruia dintre ei (Luca 16, 19-31). Unul era bogat, iar celălalt, numit Lazăr, era sărac şi trăia în condiţii mizerabile la poarta bogatului.
Şi au murit amândoi, iar săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Domnul se exprimă aici în termenii Vechiului Testament; Sfântul Apostol Pavel va spune că, după moarte, vom fi nu numai în sânul lui Avraam, ci împreună cu Hristos.
După ce m-am rugat împreună cu voi, aş dori să vă las spre amintire şi un sfat bun cu privire la educaţia voastră.
În educaţie, lucrul cel mai greu este orientarea libertăţii omeneşti. Adeseori, mai ales în vremea noastră, nu pot face faţă acestei sarcini educatorii; pier înşişi cei educaţi, nefiind în stare s-o stăpânească.
„Colina Bucuriei” s-a umplut duminică de la primele ore ale dimineții pentru slujba de Sfântul Dimitrie cel Nou.
Pe lângă cei ce au venit să participe la Sfânta Liturghie oficiată de Patriarhul României împreună cu zeci de ierarhi, câteva mii de pelerini au stat în continuare la rând pentru a cinsti moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, dar și ai celor doi „oaspeți” ai săi: Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și Sfântul Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe-Ismail.
Ceremonia de proclamare a Canonizării Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe-Ismail, a avut loc la 27 octombrie 2019, în prezența Patriarhului României, Preafericitul Părinte Daniel, a membrilor Sfântului Sinod și a miilor de pelerini veniți la București. Click aici pentru vizualizare.
.
.
Creştinismul nu este o învăţătură fără sfârşit. Învăţătura aceasta e, ca atare, scurtă, însă viaţa după dreptarul acestei învăţături nu are sfârşit. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: învaţă omul ceva şi după aceea începe să lucreze, nu învaţă la nesfârşit. Nici în creştinism nu învaţă toţi: trebuie să trăieşti, viaţa este învăţătura adevărată. Când începe cineva să trăiască creştineşte, atunci începe să intre creştinismul în el, atunci începe să cunoască omul creştinismul şi puterea lui.
Părinte, individualismul este, se pare, o boală a societăţii. Se extinde, oare, şi asupra credincioşilor?
Da, este într-adevăr un mare defect al momentului istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că este nevindecabil.
Noi suntem atenţi cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare, care se face cu primul pas, dar pus bine, pe direcţie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului.
Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!
Într-o mănăstire însingurată, puţin ştiută, de mică însemnătate, aflată între păduri şi bălţi, trăia un oarecare monah. Cu teamă, cu neîncredere în sine pătrundea el rugăciunea săvârşită de către minte în adâncul şi taina cămării sufletului. Odată, stătea monahul în biserică, adâncindu-si mintea în inimă, iar inima a cunoscut pe neaşteptate o mişcare de rugăciune către minte şi a tras cu sine întregul trup într-o stare sfinţită, duhovnicească, de ne-descris prin cuvinte, mai presus de toate patimile, pe care o înţelege numai cel ce a încercat-o.
Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).
– Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ?
– Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine.