Izgonire fără sfârșit… Așa părea din clipa căderii în ispita mâncării din pomul cunoașterii binelui și răului. Un singur cuvânt de încurajare – în care Tatăl Ceresc spune cum va pune dușmănie între ispititor și femeie, între sămânța acesteia și a diavolului ispititor și cum Urmașul aceleia va zdrobi capul tiranului fără chip – schimba nădejdea iertării în Iertare propriu-zisă, în Iertare veșnică.
Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum.
Jocul perfidului dușman al mântuirii rămâne același cu cel la care L-a supus pe Hristos Însuși (Luca 4, 1-13). Fiecare dintre noi avem propriul ținut al Carantaniei, în care diavolul ne oferă contrafacerile sale. Una dintre contrafaceri este teama de sfârșitul lumii.
-Părinte, eu de la vară plec la mănăstire (de tot).
Cred că am mai atins puţin acest subiect în serile noastre, dar merită să vorbim foarte mult despre acest aspect.
Nu mergem la biserică pentru că ascultăm nişte cântări pe care nu le înţelegem si o predică ce nu ne învaţă despre Dumnezeu. Ce părere aveţi?
Să redobândim Raiul după aceste reguli simple din cale-afară: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru din Cer nu le va ierta sau Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii sau Nu vă adunați comori pe Pământ sau Unde este comoara ta, acolo este inima ta.
Pe când răsună în Biserică pilda aceasta, ni se cere, de fapt, să luăm aminte la „ţarina” Duhului care suntem, la ceea ce ne cere Hristos Dumnezeu, întru rodire. La început de an şcolar sau universitar, de fiecare dată când e vorba despre învăţăcei şi învăţare, slujba rânduieşte în mijlocul ei – miez de duh – această Evanghelie a „Semănătorului” şi mereu se pune accentul pe cât de important este să preluăm cum se cade bobul de învăţătură divină care cade în pliurile sufletului nostru pentru a face roadă curată şi bună.
În foarte multe cazuri vin oamenii la spovedit înainte de cununie și spun: „Știți, părinte încercăm. Dacă nu merge…”. Și nu-i de râs, că-i de plâns. Dacă nu merge, aruncăm peste gard tot! Toate visele noastre, tot ceea ce am vorbit despre noi, despre copii copiilor noștri…Pentru că o familie nu înseamnă o familie, înseamnă un neam. Pentru că un neam nu înseamnă un neam, înseamnă omenirea întreagă.
Nu toţi oamenii de credinţă. Eu cunosc oameni cu credinţă, care sunt foarte fericiţi şi n-au nicio suferinţă. Nu i-a durut măseaua în viaţa lor! M-am dus odată la un moş în Maramureş. Stătea în faţa porţii, aşa, foarte melancolic, şi am zis: Uite, măi, săracul, ce suferă! „Moşule, ce faci aici?” „Ia, şi eu cu munţii.” Ceea ce părea suferinţă era pace.
Să intrăm puţin în rânduiala propriu-zisă a acestei Taine, să vedem ritmul liturgic pe care ea îl imprimă.
În primul rând, Tainele Bisericii ne educă pentru Înviere. Un prunc câtă vreme e în pântecele mamei, nu prea știe el la ce îi folosesc ochii, gura, nasul, inimioara…
În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră.
Pe vremuri, în facultățile de teologie se preda după un manual de filosofie al unui mare profesor, Emilian Vasilescu. Acesta le spunea studenților de la Sibiu: „Toată viața mea am căutat o definiție dată omului și sufletului uman, pe care, în schimb, am descoperit-o după ce am citit sute de tratate și zeci de filosofi, în Molitfelnic, cartea care-l însoțește pe preot de fiecare dată în parohie. Și spunea acolo o cântare din slujba înmormântării: «Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»”.
În urmă cu ani buni, prea mulți, o bunică a spus unui tânăr teolog: „Vezi, că până acum Maria s-a uitat tot timpul la icoana Mântuitorului. Tu, acum, te-ai interpus între icoana Mântuitorului şi ea. Să nu trădezi nici icoana din spatele tău, nici femeia din faţa ta”.
A posti înseamnă a vorbi mai puțin, a munci mai atent, a ne iubi cu mai mare grijă, a fi mai atenți la tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Dincolo de a nu mânca și a nu bea, înseamnă a te așeza în liniștea lui Dumnezeu.
Pe cei care au păcate trupeşti, nu. Pe cei care nu-i simpatizaţi, nu. Eu zic să-i daţi o foaie albă lui Hristos şi să-i ziceţi: „Scrie Tu, că noi suntem ocupaţi să triem lumea.”