Îmi amintesc o întâmplare. Când eram tânăr, mergeam regulat la Mănăstirea Sfântului Pavel pentru treburi. Treceam prin grădină, şi grădinarul îmi dădea una-alta pentru părinţi. Este adevărat că stareţul, acest egumen sfânt, îmi zicea: Ai grijă, că bătrânul este cam dificil!
Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. El nu lipseşte sufletul de voinţă, ci prin harul Său El o îndreaptă spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea lor.
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele. Pentru că aşa sfinţii cei ce au fost din veac au plăcut lui Dumnezeu: prin cunoştinţă curată şi prin neschimbate fapte. Iar alţii dintre dânşii nici n-au avut cărţile sfinţilor, nici nu i-au învăţat dascălii cele de folos și, de la Adam până la Moise, în multe feluri au trăit.
Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui?
„Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască.
Fie ca un înger al Domnului, copilul meu, să îţi urmeze şi să îţi arate calea către Dumnezeu şi către mântuire. Amin. Mă rog ca Domnul să îţi dea sănătatea sufletului, căci este un mare dar al fiului, ce este dăruit doar acelor suflete ce s-au dedicat pe deplin închinării şi dragostei faţă de Dumnezeu.
Lumea atrage tinerii precum un magnet; lucrurile pământeşti au mare putere asupra unui suflet nou luminat, ce tocmai a pornit să îşi găsească locul, să îşi afle scopul în viaţă şi datoria ce îl cheamă. „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama, într-una din Omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. Sfântul pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri, odată ce Dumnezeu știe de care lucruri avem trebuință, roagă-te, zicând: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, călăuzește-mă după voia Ta”.
Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte și l-a făcut mai om. Niciodată mulțumit cu ceea ce știe și posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut în stări de neliniște; omul a trecut prin crize. Dacă întrebarea și căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puțin îi aparține certitudinea.
„Împărtăşiţi-vă des, rugaţi-vă fierbinte şi veţi vedea cum o mână puternică vă va ţine” (Cuviosul Amfilohie Makris)
Dascăl de folos şi trupului, şi sufletului, este neîncetata aducere-aminte de moarte. Să le lăsăm deoparte pe toate câte se petrec între timp, s-o avem doar pe ea înaintea ochilor noştri, închipuindu-ne patul acela, unde întinşi ne vom da duhul, şi altele asemenea.
Izbânzile ucenicului bun sunt foarte însemnate. Cei care fac ascultare de Bătrânul lor şi nu-l întristează reuşesc izbânzi îngereşti. Prin ascultare, ucenicul primeşte mult har. Apostolul Pavel, pe lângă faptul că-i învăţa pe creştini, aşeza ca fundament al virtuţilor ascultarea, adică faptul că trebuie să-i bucurăm pe duhovnici prin sporirea noastră duhovnicească, pentru că aceştia priveghează, aşa cum se spune, pentru sufletele noastre.
Sfânta Liturghie n-are asemănare în lumea aceasta. E ceva unic. Şi atunci zice Domnul Hristos: „Cel ce Mă mărturiseşte pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri, iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui celui din ceruri”.
Părintele Sofronie socotea că blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Bănuiesc că mulţi din contemporanii noştri sunt “bine mersi” fără Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem şi nişte greutăţi şi ne amintim că mai este şi Dumnezeu şi poate… să ne ajute El când alţii nu pot, însă nu ne dăm seama…; a murit ceva în sufletul nostru şi nu ne dăm seama – tocmai fiindcă suntem morţi – ce moarte înseamnă faptul de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Această a noua duminică înainte de Paşte, ce marca iniţial începutul postului parţial al Săptămânii Lăsatului de brânză, a devenit cadrul importantei comemorări a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos graţie dezvoltărilor şi comentariilor imnografice ale pericopei evanghelice Matei 25, 31-46 citite la Liturghie. In planul structurii perioadei pregătitoare şi a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această duminică se înscrie cu trei dimensiuni:
Să nu uiţi nicicând că lumina sufletului, a minţii şi a inimii tale vine de la însuşi Iisus Hristos, Cel ce este lumina ochiului inimii noastre! Nu precum lumina soarelui, care apare şi apoi piere, şi nu poate pătrunde corpurile cele solide, nestrăvezii, lăsând multe lucruri în întuneric, căci nu-i stă în putinţă să lumineze nici măcar un suflet cufundat în întunericul păcatului. Hristos este „lumina care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,9)- adică sufletul omului, partea cea mai însemnată a fiinţei sale. Da!