Prima lui arvună este desfătarea de mâncări, ca să-l arunce apoi pe monah în curvie. De aici și luptă împotriva lui, întreținând aprinderea, care este duh pierzător, luând multe chipuri și înșelând mintea. Aceasta este cea dintâi materie care cheltuiește rău osteneala monahului și spin spre întinăciunea trupului și a duhului. De aceea, trebuie ca printr-o mai deasă înfrânare să ne lepădăm de lume și, curățindu-ne cugetele prin neîncetată meditație și rugăciune, să ne oprim de la pofte.
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea.
Duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, și este adevăr: cuvintele Mântuitorului! Și iar cuvintele Mântuitorului: „Este duh, și este viață”, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenicii noștri. […]
Despre ispite, dreapta socoteală şi smerenie; despre paza gândurilor şi (falsa) dezvoltare personală propovăduită astăzi.
Fi-ţi cu multă luare-aminte! Nu lăsaţi nici un gând negativ să pătrundă în inima voastră.
Poruncile lui Hristos par cu neputință de împlinit celui ce n-a încercat niciodată să le împlinească. De pildă, Domnul a zis: Faceți bine celor ce vă urăsc pe voi (Mt. 5, 44; Lc. 6, 27), iar tu întrebi plin de mirare: „Oare este cu putință așa ceva? Oare o astfel de poruncă nu e potrivnică firii omenești?” N-ai întreba vreodată așa ceva dacă în viață te-ai fi străduit măcar o dată să faci bine unui om care te urăște; dacă ai fi încercat, ai ști că această poruncă a Domnului este cu putință de împlinit și se potrivește cu firea omenească —în starea ei cea mai bună.
Învârtoşarea inimii, care poartă numele de împietrire morală, este insensibilitatea morală a inimii. Atunci când omul se află în această stare, face răul fără să-i fie ruşine şi, mai mult, se mândreşte cu păcatele sale. Şi pentru că inima lui a ajuns să fie nesimţitoare, conştiinţa sa amuţeşte; această tăcere este tăcerea unei necroze morale; în această stare nu există mântuire. Nici un glas, nici o chemare, nici o rugăminte, sfat sau povăţuire nu pot mişca o inimă împietrită. Descoperirile şi minunile nu o trezesc din letargie: nimic n-o poate conduce la pocăinţă. Cel care a ajuns la învârtoşarea inimii va muri fără a se izbăvi de păcat, fiindcă harul lui Dumnezeu l-a părăsit.
Dumnezeu voieşte întotdeauna să ne dea tot ce are El, ţine de noi să răspundem voii Sale, doririi sale, şi, primind crucea Sa, să-l convingem că suntem ai Lui. Vedeţi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El.
Tradiția Bisericii este alcătuită din Taine. Aceste Taine sunt centrul vieții Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie, Botezul, pocăința ș.a.m.d., acestea sunt nucleul tradiției și expresia vieții lăuntrice a Bisericii.
Cei mai mulți se duc la biserică, se duc la Hristos, dar pleacă fără ca măcar să scoată de acolo vreo putere, așa cum a scos femeia cu scurgere de sânge. Și atunci spun: Și ce-am găsit la Hristos? Cum m-am dus, așa m-am întors. Deși odată cu moartea păcatului simți o oarecare dulceață, plăcere și desfătare. Și atunci nu mai ai nevoie de nimic altceva.
Se întâmplă câteodată ca oamenii credincioși să se scandalizeze din cauza celor rău-voitori sau celor necredincioși. Într-adevăr, dacă am arunca o privire în jurul nostru și dacă am judeca după logica noastră umană, am putea zice că Dumnezeu își împarte uneori darurile Sale într-un mod nedrept.
Cel mai cumplit lucru este acela că patimile nu dispar odată cu moartea trupului. Trupul, ca instrument prin care omul săvârșește cel mai frecvent păcatul, moare, dispare, și imposibilitatea satisfacerii patimilor îl va chinui arzător pe om după moarte.
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca părinților:
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie!
Părinții știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie.