Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este totdeauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în inimă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea.
Este, spuneți și voi, cumva cu putință să se fi păcălit atâtea milioane de mucenici și să se fi jertfit fără niciun rost? Atâția nenumărați cuvioși să se fi nevoit și să se fi luptat mai presus de om în zadar? Atâția și atâția creștini sunt toți niște sentimentali fanteziști și au căzut toți victimă unui mare amăgitor? Ateii vor răspunde desigur că da, într-adevăr au fost amăgiți. Credincioșii însă nu pot să-i convingă, dar acest lucru nu înseamnă că toți aceștia erau superficiali sau nebuni.
Pe malul puţin înalt al Lacului Ghenizaret stătea dumnezeiescul Ziditor aşezat pe iarba verde. Şi a început să schiţeze planuri pentru noua zidire. Cu toate acestea, El nu le-a schiţat pe un pergament şi nici nu le-a desenat cu un creion pe hârtie, ci prin cuvinte puternice le-a imprimat în sufletele ucenicilor Săi şi ale poporului, ca printr-un diamant într-un material de ceară.
Dumnezeu intervine numai când omul nu mai poate. De aceea când suntem bolnavi trebuie să mergem la doctor. Hristos a făcut ca din câteva pâini şi peşti să se sature mii de oameni, a făcut o minune, însă atunci când mergeau pe cale, Iisus şi ucenicii cumpărau cele necesare pentru hrană, cum vedem şi din întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. Evanghelistul Ioan ne spune: că ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană (Ioan 4, 8). Sigur că cel ce săturase atâtea mii de oameni nu ar fi avut nevoie să cumpere, dar Hristos lucra şi ca Dumnezeu şi ca om, iar dumnezeirea intervine doar atunci când omul nu mai poate.
Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaşte sosirea morţii şi să ne putem pregăti în acest fel din vreme?
Așa se comportă Dumnezeu cu noi. Acesta este chipul lui Dumnezeu, numai dragoste. Orice altă imagine, a unui Dumnezeu care este justițiar, rănit în orgoliu de greșeala pe care o fac făpturile Sale, este o imagine falsă, mincinoasă. Nu o găsim nicăieri în textul Scripturii Noului Testament.
Ce-i cu harababura asta din casa dumneavoastră? Cum v-am citit scrisoarea, am şi simţit vântul cum umblă prin camere. Nu e ceea ce trebuie. Desigur, nu toate sunt în puterea dumneavoastră, dar unele sunt. De pildă, în vizite să ne manifestăm reţinut, cu gândul la Domnul şi cu frică de Dumnezeu, să nu vorbim în plus, să nu osândim şi să nu ne facem planuri deşarte; toate acestea şi multe altele sunt în puterea noastră. Iar din moment ce sunt în puterea noastră, şi răspunderea pentru ele cade asupra noastră.
Lovește fiecare cuget care vine să te ucidă: lovește-l cu tăișul rugăciunii! Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul. În final îl faci bucăți și, dacă îl cauți, nu mai există. Prin risipirea minții, diavolul se străduiește să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
Trăim, iubiții mei, într-un veac caracterizat de risipă, cheltuială fără măsură, irosire; în mâncare, în băutură, în haine, în mobilă, în distracții, în călătorii, pretutindeni. Se cheltuiesc sume amețitoare. Economiștii au numit societatea aceasta „societate de consum”. Dogma consumismului este: cu cât cheltuiești mai mult, cu atât ai un nivel de viață mai înalt! Și deși lucrurile cu adevărat necesare sunt puține, prin reclamă au devenit necesare multe lucruri de prisos.
Astăzi oamenii sunt foarte răspândiți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi și se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două și numai după aceea mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin și abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul, fară să îl fi terminat pe primul, nu am liniște.
Fericit cel care nu se îndestulează cu viața lumii acesteia, care din cele dumnezeiești și-a făcut cugetarea lui.
Fericit cela ce pe pământ s-a făcut ca un înger, asemenea serafimilor, avându-și curat cugetul său totdeauna.
Dumnezeu zice: „Iată, stau la ușă și bat”, dar din partea noastră se cere bunăvoința de a-I deschide ușa; marele Apostol Pavel zice: „O, copiii mei, pentru care trăiesc din nou durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi” (Galateni 4, 19), dar din partea noastră se cere să ne războim cu diavolul și cu patimile pentru ca Hristos să prindă chip în noi; același Apostol mai spune:
Tot ce faceți, faceți cu dragoste, ca să aveți plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune! Ultima și cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos Cel înviat din morți este dragostea creștină, adică să iubească fără deosebire pe toți oamenii și toată zidirea creată de Dumnezeu.
El a vorbit cu ei despre treptele înalte ale drumului duhovnicesc, despre faptul că „pentru toate e nevoie de osteneală”.
Când se pune masa şi vă vine mirosul mâncării gustoase, vreţi să mâncaţi dar, cu toate acestea, lingura nu vă aduce singură mâncarea. Trebuie să vă siliţi, să vă ridicaţi, să mergeţi să luaţi lingura şi abia atunci puteţi să mâncaţi.
În această clipă, mi-a venit în minte pilda unei femei foarte simple din popor, pe care am întâlnit-o cândva, cu mult timp înainte, la spovedanie. Nu o cunoșteam, nici nu o știu, și nici de-aș vedea-o pe stradă nu aș mai recunoaște-o. Se apropia de 70 de ani. Poate că Dumnezeu a chemat-o deja la El până acum.
Astăzi am încercat simţământul unei pustietăţi în care nu se vede nimic, nu se aude nimic, nu este nimic – şi aceasta este pustietatea lăuntrică. Aceasta a venit din împrăştiere, din neluarea-aminte. Îndelunga uitare de Cel Iubit a devenit un fel de amorţire, în care răceala părea odihnă şi lucrurile dezgustătoare – plăcute.
Viaţa în lume se întemeiază pe forţă, pe silnicie. Ţelul creştinului este dimpotrivă. Silnicia nu ţine de viaţa vecinică. Nici un act impus prin forţă nu ne poate mântui.