Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16).
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice:
Socrate spunea undeva foarte bine: „Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i da tot bogăție, pentru că nu se va mai opri, își va dori tot mai mult. Fă-l să-și dorească mai puțin și atunci îl vei face bogat. Bogat nu este cel cu multe bogății, care nu-i mai ajung, dorindu-și tot mai multe, ci cel căruia îi ajung acelea pe care le are, oricât de puține ar fi.
Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestanță, cu prezență duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar nu este permis să iei mâncarea cu lingura și să-ți ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilități: înger păzitor, daruri de la Botez, darurile Duhului Sfânt… Și atunci nu este nicio justificare.
Omul este zidit din pământ; ce lucru bun poate fi în el?
Ci iată că milostivirea lui Dumnezeu a înfrumusețat omul cu harul Sfântului Duh, iar el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mare este această taină, mare și mila lui Dumnezeu față de om.
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Nu trebuie să fim stresați. Nu trebuie să ne simțim presați de nimic în viață! Să avem conștiința noastră liniștită. Să dăm mărturie împreună cu ea: „Am făcut ce mi-a stat în putință.”
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
În Sfânta Scriptură întâlnim multe istorisiri despre minunile Mântuitorului. Evangheliştii nu-şi propun să prezinte toate minunile, ci ne spun că minunile însoţeau fiecare pas al lui Iisus. Iar minunile nu încetează cu înălţarea Sa la cer. Ele sunt prezente mereu în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost întrebat în vremea lui: „De ce minunile care se lucrau în mijlocul apostolilor nu se mai lucrează şi acum?”, iar Sfântul Ioan le răspunde: „Încercaţi şi trăiţi că apostolii, fără acoperiş deasupra capului, fără punga cu bani în buzunar, fiţi ca nişte străini pe pământ, fără nicio ocrotire, expuşi la toate primejdiile şi depinzând numai de harul lui Dumnezeu, şi atunci veţi vedea dacă se vor întâmpla minunile de atunci sau nu.
Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru – un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune – mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.