Drumul este unul singur. Aparent greu, dar e cel bun. Drumul desăvârşirii către Împărăţia Cerurilor. Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să meargă pe drumul acesta. Nu este altă cale. O singură cale care ne duce la curăţirea de patimi şi săvârşirea virtuţilor.
Monahii sunt mai înainte, merg pe drumul acela. Ei sunt avantgarda şi oamenii credincioşi vin în urmă. Iar măsura şi măsurile oamenilor sunt aşa de mici faţă de darul lui Dumnezeu, încât nu se poate face diferenţe în cazul celor desăvârşiţi.
Au fost credincioşi simpli, din lume, care au întrecut pe călugării care s-au nevoit, cu viaţă înaltă duhovnicească. În Viaţa Sfântului Macarie cel Mare ni se spune că mirenii au întrecut pe monahi. La fel şi în cazul Sfântului Pafnutie. Sfântul Macarie cel Mare făcuse toate performanţele duhovniceşti. Când auzea despre cineva că face o nevoinţă deosebită, o făcea şi el. Făcuse şi posturi şi privegheri şi nevoinţe. Şi ce va mai fi ce n-am făcut eu?, gândea sfântul. Ce poate să mai facă? Nu din mândrie. Se gândea: ce să mai fac eu că nu am făcut până acum? Şi i s-a arătat un înger şi i-a zis: “Macarie, îţi închipui că ai făcut mare scofală? Uite, sunt două femei, în satul cutare, care te-au întrecut. Au făcut şi mai mult decât tine”. El fuge repede, pune mâna pe băţ, se duce să găsească femeile. Erau femei căsătorite, care aveau copii. Ce faceţi? Până la urmă i-au spus că ele nu fac mare lucru. Trăiesc cu bărbaţii lor, dar s-au gândit în sinea lor să se ducă la mănăstire. Trăiau într-o casă, două femei oarecare, căsătorite cu doi fraţi. Femei diferite. Şi ele, acolo înăuntru, se gândiseră mai întâi să intre în viaţă, cum era atunci, feciorească, mănăstirească. Şi bărbaţii le-au spus: dacă ne-am căsătorit, acum trăim în familie, nu mai umblaţi după alte treburi. Şi nu s-au putut duce la mănăstire. De aceea s-au gândit să trăiască ele viaţa călugărească în duh, să nu se certe niciodată, să facă milostenie cât pot face, să se roage lui Dumnezeu, să trăiască în pace cu toată lumea. Şi au ajuns la desăvârşire făcând toate, de bună voie, lucruri pe care un călugăr le face din ascultare.
Că înaintea lui Dumnezeu nu este nici căsătorie, nici necăsătorie, nici bărbat, nici femeie, ci aşezarea cea bună, pe asta o cere Dumnezeu. Măsura lui Dumnezeu, faţă de puţinul pe care îl face omul, să ţii cont de Dumnezeu şi de voia lui. Atunci puţinul pe care îl face călugărul înaintea lui Dumnezeu şi puţinul pe care îl face, în general, omul pe pământ, călugăr, mirean, nu contează, pentru că aceeaşi aşteptare o are Dumnezeu de la tot omul, or face ei ceva, dar plinătatea cea mare, desăvârşirea o dă darul lui Dumnezeu.
Avva Petroniu Prodromitul – Fiti desavarsiti!