Una din cele mai grele încercări la care poate fi supusă fiinţa umană este să-şi recunoască micimea, atunci când se află în faţa unei persoane cu viaţă morală înaltă. Îţi trebuie o mare doză de smerenie, ca să accepţi, de pildă, să te retragi în faţa unui luminător care urcă la zenit, să te împaci cu gândul că tot ceea ce a fost în trecut se va schimba sub acţiunea unor noi forţe.
Frați creștini,
Au trecut numai câteva zile de la Nașterea lui Iisus în staulul de la Betleem. Iisus Hristos, în marea Lui smerenie, primește a Se naște acolo ca un rob, într-un staul. Iată însă că astăzi, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului, Iisus Hristos, la treizeci de ani împliniți, vine pe malul Iordanului, în mijlocul unei mari mulțimi.
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit.
Este trebuinţă să ne slobozim de „blestemata închipuire”, după cum este ea numită de Sfinţii Părinţi. Aceasta dă naştere multor anomalii în organismul somatic şi duhovnicesc al omului. Vom puncta câteva dintre modurile prin care ne putem elibera de această stare înfricoşătoare în care realitatea este deformată.
Era în luna august a anului 1949. Seceratul se terminase și părintele Iosif [Vatopedinul] se întorsese la Sfânta Ana Mica pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. In sfârșit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa.
Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Starețul [Gheron Iosif] însă l-a oprit, i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:
– Diseară o să-ți trimit un pachețel. Ia aminte să nu-l pierzi!
Dacă ne e permis să spunem, sufletul omului este asemenea unui iad. Așa trăim, ne mișcăm, facem ceea ce facem în lume, purtând fiecare propria mască și comunicând prin ea, și totuși, în adâncul fiecăruia, situația este cum se poate mai rea. Dacă nu te izbăvești de omul cel vechi, dacă nu renaști, ce se va întâmpla?
Când dragostea există între oameni, îi unește, le unește inimile. Vrei să vezi dacă-L iubești pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubești pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuiește. Atunci se dovedește cât îl iubești tu pe acest om.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Cuviosul Serafim de Sarov se regăsește între cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi sfinţi în Rusia pravoslavnică, iar mai apoi în Ortodoxia de pretutindeni. Şi aceasta pentru minunile săvârşite de el încă din viaţa pământească. Vindecările de boli sufletești și trupești, potolirea epidemiilor, descoperirile dumnezeiești de care s-a învrednicit, poveţele date celor care-l vizitau, darul înainte-vederii, toate l-au făcut de neuitat pe sfântul din Sarov în sufletele evlavioase.
Cum putem noi să ne asemănăm cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon fără să fim doctori? El a fost doctor, a primit dar de la Dumnezeu să fie doctor şi a fost doctor fără de arginţi, adică unul care n-a umblat după averi când tămăduia. Însă noi, care nu suntem doctori, cum putem să fim asemenea sau măcar să urmăm ceva, din cât se poate, pe Sfântul Pantelimon, doctor fără de arginţi? Ştiţi cum, iubiţi credincioşi? Să facem noi, la puterile noastre, ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu să facem.
În Deuteronom 10:16 israeliţii sunt îndemnaţi să-şi circumcidă inima: „Deci să tăiaţi împrejur inima voastră şi de acum înainte să nu mai fiţi tari la cerbice”. Cu siguranţă nu la vreo operaţie medicală se referă pasajul (circumciderea inimii nu este desigur by-pass!), ci la o metaforă inedită şi extrem de sugestivă. Dar care era semnificaţia circumciderii inimii?
Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc.
Să ne învățăm cu rugăciunea. Orice ar fi, cine se roagă are numai de câștigat. Cine vorbește, păgubește. Cine vorbește mult, păgubește mult. Rugați-vă mai mult. Când un popor se roagă, fie și numai unu la sută, Dumnezeu cruță țara. Te rogi mai mult, devii veșnic. Vrei să aduci o contribuție majoră familiei tale și neamului în care te-a născut Dumnezeu? Roagă-te mai mult.
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Credința însăși este un dar al Duhului Sfânt, pe care Apostolii îl cer de la Mântuitorul, atunci când zic: „Sporește-ne credința”. Ba chiar Domnul Însuși se roagă ca Tatăl să le dea din sfințenia Sa: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău”.Cât despre cei ce se roagă, Duhul Însuși se roagă pentru ei: