Iubiţi credincioşi,
Pilda din Sfînta Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfîntul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfîrşitul veacurilor.
Toţi am primit o haină, în dar, la Sfântul Botez. Atunci se cântă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu alte cuvinte, haina sufletului nostru este însuşi Hristos. Şi o păstrezi luminată când nu o pătezi prin păcatele tale, prin negrija ta.(…) Haina de care ni se vorbeşte nu este neapărat de natură fizică. Este vorba de veşmântul sufletului. Cum este haina sufletului tău când te întâlneşti cu Dumnezeu?
Cu voia lui Dumnezeu, pleacă de pe câmpul luptei duhovniceşti cei sfinţi şi cei păcătoşi, cei care au adunat şi cei care au risipit. Oare putem îndrăzni să enunţăm vreo apreciere cu privire la modul cum au trăit? Nu şi iarăşi nu! Iar pentru noi înşine va trebui să dăm răspuns.
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
Hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici băutura trupului nu poate potoli setea lui. Trupul este din țărână, și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte, și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină, și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora.
Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minții nu este lucrătoare în inima noastră. Chiar de avem pomenire neîncetată a lui Dumnezeu, adică rostirea repetată a rugăciunii, ea este rugăciune a înțelegerii. Rugăciunea este rostită de rațiune, nu de inimă. Însă când se pune în lucrare rugăciunea minții, nu numai că ne îndepărtăm de păcat, ci și păcatul fuge de la noi, și astfel putem trăi nepătimirea.
Părinte, care sunt cele mai importante arme cu care biruim ispitele diavolului?
Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m-ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m-a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.
Aşadar, ascultaţi cuvintele mele, ale smeritului şi ultimului dintre monahi, şi nu mă socotiţi că fiind neînvăţat şi agramat. Deschideţi ochii sufletelor voastre şi vedeţi ce există dincolo de această lume.
