Milostiv este cel ce miluiește pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are nevoie de ea. El se socotește datornic, fiindcă a primit mai mult decât se cere și fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv, ca Dumnezeu; iar aceasta de către Hristos, în veacul de acum, și în cel viitor, față de întreaga zidire.
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7)
De asemenea el socotește că prin frate Dumnezeu Însuși are trebuință de el și Se face îndatoratul Lui; apoi, că fără ceea ce se cere de la el, săracul poate trăi, dar că fără să-l miluiască pe acela, după puterea sa, nu poate el să trăiască și să se mântuiască. Căci dacă nu vrea să-și miluiască el firea lui, cum va ruga pe Dumnezeu să-l miluiască pe el?
Și așa socotind alte multe, cel ce s-a învrednicit de porunci își dă nu numai ale sale, ci și sufletul pentru aproapele. Căci aceasta este milostenia desăvârșită, precum ne-a arătat Hristos care a răbdat moartea pentru noi, dându-se tuturor o pildă și un chip, ca și noi să murim pentru alții, nu numai pentru prieteni, ci și pentru dușmani, când vremea o cere. Și nu lipsește nimănui nimic cu care să facă milă. Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să ajute pe cei ce au trebuință din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire față de lucrurile vieții, dar având împătimire (dragoste curată) față de oameni.
Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă