Un prieten foarte cunoscut mă întreba mirat: „De ce mereu amintiți de veșnicie, de eternitate?” Pentru că eu, de demult, de când am început să am un orizont mai larg, privesc întotdeauna lucrurile în lumina eternității. Totdeauna în lumina eternității. Este adevărat că, pentru a putea face acest lucru, trebuie să ai, totuși, un anumit orizont. În Psaltire se spune foarte frumos:
„O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut și ca straja nopții” (Psalmi 89, 4).
Nu zice ca ziua de azi. Înțelegi? Noi suntem într‑un cadru atât de strâmt, comparându‑ne cu eternitatea și cu infinitul. Sunt cele două mari realități ale existenței care cutremură pe toată lumea.
Când eram copil eram preocupat de aceste două mari realități: timpul și veșnicia, spus mai popular. Și discutam cu alți copii cu care păzeam vitele împreună; ei rămâneau cu gura căscată, se uitau la mine și ziceau: „Măi, ce prostii vorbește ăsta!” Vorbeam despre timp și eternitate.
Privite din această perspectivă, lucrurile apar cu totul altfel. Globul pământesc, privit la scara infinitului, nu are nici măcar dimensiunile unui bob de nisip. Și nouă ni se pare atât de important! Dumnezeu ne‑a creat și pe noi, și pământul, și cerul, și toate. Dar ne‑a asigurat eternitatea, suntem stăpânii veșniciei, suntem domnii infinitului. Nu există, în toată zidirea, o creatură mai iubită de Dumnezeu decât omul. Fiindcă omul nu se limitează numai la dimensiunile lui fizice. Omul are și dimensiuni spirituale – sufletul nemuritor, prin care domină și infinitul, și timpul, și spațiul.
Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna