Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.
Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclamă încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (În. L, 1-3).
Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor (Simbolul credinței).
Biserica este una. Fiindcă este trupul viu al lui Hristos și Hristos este Unul, nu poate Biserică decât să fie și ea una. De altfel, și Domnul de aceea a venit, ca să ne unească din nou cu Dumnezeu și între noi, unire care se perturbase serios după căderea celor întâi zidiți și ascultarea lor de diavolul care nu are alt scop decât să despartă pe oameni de Dumnezeu. Domnul a venit ca să ne cheme pe toți să ne unim și Biserica, Trupul Lui Dumnezeu-omenesc, este locul în care se realizează această dublă unire, cu Dumnezeu și cu oamenii. În Biserică ne unim cu Dumnezeu și cu frații noștri, de vreme ce devenim toți mădulare ale aceluiași Trup.
În societatea de consum a zilelor noastre, în care imperativul este satisfacerea imediată a dorinţelor individuale, când pe toate ecranele se pot vedea numai reclame înfăţişând chipuri strălucind de tinereţe şi de sănătate, moartea ca realitate ar putea fi considerată o impudoare. Trupuri goale şi sentimente intime sunt etalate în piaţa publică, în timp ce un trup lipsit de viaţă devine stânjenitor şi trebuie să ne debarasăm de el cât mai repede cu putinţă, ascunzându-l sub pământ sau incinerându-l, pentru a nu ne mai hăitui amintirile. (…)
Ascultaţi altă pildă: „Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”. (Mt. 21, 33)
Această pildă scoate la iveală multe lucruri prin care se face clar că Dumnezeul Vechiului Testament și Cel al Noului sunt unul și același; că providența lui Dumnezeu a lucrat spre binele lor încă de la început; că firea lor a fost ucigașă de la început; că nimic nu li s-a oprit din grija purtată pentru ei de către Dumnezeu, că și atunci când ei au ucis pe proorocii Săi, Dumnezeu nu și-a întors fața de la poporul Său, ci a trimis chiar și pe Fiul Său.
Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
Noi nu suntem conştienţi de viaţa noastră. Orice lucrare aici pe pământ, este şi lucrare şi în universul lui Dumnezeu. Iar noi întotdeauna lucrăm într-un chip rezervat, adică nesincer, dar nu numai lui Dumnezeu,ci nimănui nu-i place asta. Ştim că universul este a lui Dumnezeu, (că pământul) este planeta lui Dumnezeu, toate sunt ale lui, indiferent cine ne-a dat să facem lucrarea.
Atunci când Domnul nostru şi-a început misiunea, El s-a dus în deşert (pustie). Domnul nostru avea mai multe posibilităţi dar a făcut o alegere – sau mai bine spus, “a fost mânat de Duhul” în deşert. Evident aceasta nu este o acţiune lipsită de sens, nu este o alegere a unui loc fără semnificaţie. Şi acolo – în deşert – Domnul se angajează într-o luptă duhovnicească, deoarece El a postit “patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”.
Suferința
Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.
Dacă, prin urmare, şi tu, iubite, doreşti să dobândeşti harisma aceasta, se cuvine să cunoşti şi să păstrezi următoarele opt lucruri:
1. Trebuie să respecţi poruncile lui Dumnezeu şi prin întâmpinarea lor să ajungi la contemplare, precum te sfătuieşte Grigorie Teologul, zicând: „Vrei să devii teolog vreodată, şi vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Păzeşte poruncile, mergi prin viaţă cu săvârşirea faptelor bune; căci prin fapte ajungi la contemplaţie; de la trup nevoieşte-te către suflet”.
Omul, în opinia psihologiei contemporane, este alcătuit din trei straturi: conştientul, subconştientul şi inconştientul.
În conştient, omul are toate cele pe care le înţelege, le simte şi le poate controla.
Mai jos de conştient este subconştientul, iar mai jos de subconştient este inconştientul. În subconştient şi în inconştient există mult conţinut, pe care omul nu-l cunoaşte, nu-l ştie.
Astăzi, 14 septembrie, la Reședința mitropolitană a avut loc întrunirea stareţilor şi stareţelor de mănăstiri din cadrul Eparhiei Chişinăului.
La şedinţa prezidată de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vladimir, au mai participat Preasfinţitul Ioan, Episcop Vicar al Mitropoliei Moldovei, Preacuviosul părinte Arhimandrit Siluan (Şalari), stareţ al sfintei mănăstiri Curchi, Exarh al Mănăstirilor din cuprinsul Mitropoliei Moldovei, Protopop de Orhei, Preacucernicul părinte Protoiereu Mitrofor Vadim Cheibaş, secretar al Mitropoliei Moldovei, precum şi monahii și monahiile ce stăreţesc sfintele mănăstiri ale Eparhiei.
Există şi un alt mijloc care previne depresia, pe care-l foloseşte orice creştin. Desigur, nu doar împotriva depresiei, însă cu siguranţă şi împotriva ei. Este un leac deosebit de puternic: nădejdea în mila lui Dumnezeu. Această nădejde îi dă omului calm şi linişte. Această nădejde aduce pace şi linişteşte sufletul tulburat şi răscolit sau, mai degrabă, nu-l lasă să fie tulburat şi răscolit. Nădejdea nu-i permite sufletului să sufere şi să fie deprimat.
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: „Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? -, ea iţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuraţii, şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul acesta?», ea îţi va spune: «necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare, şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:
Călugăria se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii. Iată un adevăr pe care puţini din cei de astăzi îl mai ştiu. Ai îmbătrânit şi de abia atunci îţi dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ţi cârpeşti sufletul cu petice străine. Intri pe poarta mânăstirii cu o cerere timbrată şi treci în veşnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte şi rândăşia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca.
Lavra Sveatogorsk, numită și „Mănăstirea Peșterilor” sau „Muntele Sfânt”, este o veche mănăstire ortodoxă aflată în vecinătatea localității Sviatohirsk, Ucraina, fiind o adevărată perlă a Ortodoxiei.