Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neînţeles de către prea mulţi dintre noi. Un Nume pe care sfinţii l-au catalogat a fi… drag, scump, dulce etc. Este fericirea în sine, aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este tot! Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia.
De multe ori într-o conversaţie cu cunoscuţii noştri se întâmplă să vorbim despre o persoană anume. După ce putem cunoaşte că ceea ce spunem în discuţia respectivă se consideră judecare sau este ceva neutru, ceva ce nu poate fi socotit păcat? Ca să înţelegem dacă în acele momente vorbim cu patimă sau nu împotriva cuiva, ar trebui să avem în vedere două lucruri:
Întrebare: De ce oare în acelaşi spaţiu, când harul lucrează, lucrează şi păcatul?
Răspuns: Pentru că, în chipul acesta, sufletul să cunoască prin experienţă dulceaţa binelui. Sufletul aceluia care a gustat din har răsuflă şi se odihneşte printr-o trăire străină acestui veac. Şi iarăşi, dacă mintea se lăsă puţin abătută fie la discuţi (cu cineva), fie să facă altceva, ea este iarăşi umplută de păcat, ca împovărarea să-l înveţe prin experienţă amărăciunea (păcatului). Prin urmare, această (amărăciune) urmăreşte să-l facă să se despovăreze cât mai grabnic de păcat, căutându-şi mângâierea şi odihna aceea de negrăit.
Astăzi este aproape imposibil să mărturiseşti pe cel aflat pe patul de moarte. În afară de aceasta, preotul începe să fie chemat la cel muribund destul de rar. De obicei este chemat să împărtăşească pe cei bolnavi, nu pe cei muribunzi.
În ciuda tuturor acestor lucruri, preotului i se impune să meargă regulat la cei bolnavi şi la cei foarte grav bolnavi. Se întâmplă ca cel ce se află pe patul de moarte să fie foarte tânăr şi să devină pentru câteva zile fiu duhovnicesc al preotului. Şi, în acest ultim segment al vieţii lui, preotul îl aduce la Dumnezeu.
Iubirea nu este o iubire de schimb. Dacă eu te iubesc, tu mă iubești. Păcătoșii același lucru îl fac. Pentru a dobândi adevărata iubire, arunci, dai afară „eul” tău. Negi „eul” tău ca prin această negare să dobândești, să simți și să trăiești omul adevărat. Te eliberezi astfel și te echilibrezi.
Mântuitorul Iisus Hristos a dat cele mai elocvente exemple de nonconformism, de libertate faţă de literă, de eliberare a spiritului şi a vieţii sufleteşti din constrângerile mecanice ale Regulelor, aplicate fără discernământ, automat. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult… Eu însă vă zic”. Deci nu tot ceea ce „s-a zis” e literă de lege, chiar dacă e scris în Scriptură. Cele scrise nu se aplică mecanic, pentru că nu se potrivesc în toate cazurile. Unora li se potrivesc, altora nu, pentru că, spre exemplu, nu toţi pornesc în actele, în faptele lor, de la aceleaşi motive, ca să poată fi judecaţi exact la fel.
Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie is pitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare, încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea.
Vremurile pe care a îngăduit să le trăim Dumnezeu sunt extrem de tulburi: neliniştea, dezorientarea şi confuzia clatină cele de nezdruncinat, dar acesta încă nu este sfârşitul. Ne aşteaptă vremuri mult mai dificile. Nu se poate să trăim acum fără discernământ. Şi nu uitaţi, copilaşi ai lui Dumnezeu, că răul este neputincios, iar noi suntem nemuritori, cu noi este Dumnezeu. La Dumnezeu nimeni nu este uitat, pronia Lui pe toţi îi călăuzeşte. Lumea este condusă de Dumnezeu, doar de Domnul şi de nimeni altcineva.
„Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.” (Luca XII, 16–21)
Este trebuinţă de vrere, iar Dumnezeu este gata să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru. Bate la uşă şi noi le facem pe toate, precum scrie în Apocalipsa lui Ioan. Se preschimbă cugetarea noastră, scapă de răutate, devine mai bună, mai sfântă, mai ageră.
– Aţi dori să vă învăţaţi cu rugăciunea?… Rugaţi-vă mai des şi mai sârguincios, şi vă veţi învăţa cu ea. De altceva nici nu este nevoie. Dacă vă veţi osteni cu răbdare, cu timpul vi se va naşte rugăciunea neîncetată.
“Este necesar să vorbim, cu privire la Tradiţie, despre paternitatea în Dumnezeu şi despre ascultarea duhovnicească; cu privire la rugăciune şi în mod deosebit cu privire la rugăciunea neîncetată, este necesar să vorbim despre dragoste şi despre prietenie. Iată fundamentul divin al tuturor lucrurilor şi în special, al rugăciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banală şi depăşită. Cine îndrăzneşte astăzi să mai vorbească despre prietenie? Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă încă în dragoste şi în prietenie, când şi una şi cealaltă au fost atât de des batjocorite şi parodiate? Creştinul este acela care îndrăzneşte să creadă în iubire şi în atotputernicia ei dumnezeiască.
A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.
De te sminteşte pe ţine mâna ta, sau piciorul tău, taie-le pe ele şi leapădă-le de la tine (Mt. 18, 8-9) şi celelalte. Aceasta este vorbire în pilde. Prin mână, picior (nu mâini, picioare), ochi drept (unul singur, nu doi), se înţelege sufletul nostru, care lucrează având drept unelte toate organele trupului. Asta înseamnă că dacă sufletul tău, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu întru dreptatea şi întru cuvioşia adevărului, este smintit de către păcate, de către patimi, de către înşelările acestei lumi, dezrădăcinează din inima ta aceste patimi sau lucruri, chiar dacă prin repetare ele intră în firea ta, devenind ca un fel de mână, de picior, de ochi al tău.
Într-o discuţie exegetică asupra versetului din Psalmul 118 care zice: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc înaintea Ta”, Anghel [Părintele Arsenie, n.n.] Papacioc, după multe lucruri frumoase şi folositoare duhovniceşte, a încheiat cu o reflecţie, preluată de mulţi şi păstrată în atenţia lor. De curând am auzit-o din gura lui Sandu Ştefănescu: „E bine să umplem sufletul nostru cu cele dumnezeieşti ca să nu mai aibă loc şi cele lumeşti”.
A fi mulțumit, și a mulțumi, este o stare de spirit, este o atitudine, un mod de viață al creștinului ortodox. Trebuie doar să deschidem ochii larg și să privim în jur, să conștientizăm ce avem și apoi, să mulțumim lui Dumnezeu. Pentru tot și pentru toate. Cuvintele sunt sărace și priceperea noastră limitată pentru a mulțumi cum se cuvine pentru toate darurile primite de la El, însă, chiar și așa, atât cât izbutim, să nu uităm niciodată să mulțumim.
“Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti “stareţi”, el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, ca şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „bătrân sfânt”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu există nici o pricină pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le dă vreo atenţie.