În adânc sufletul este o fortăreaţă de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreaţa rămâne necucerită, pentru că poarta nu se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze. Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.
Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aştepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru. Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!
Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temniţa mea, Editura Bizantină, 2009