– Pãrinte Teofil, ce este duhovnicul şi cine poate sã fie duhovnic?
– Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii şi dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: „Luaţi Duh Sfânt! Cãrora veţi ierta pãcatele, vor fi iertate, şi cãrora le veţi ţine, vor fi ţinute” (În. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o făgăduinţă pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: „Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate şi în cer şi oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o făgăduinţă datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: „Oricâte veţi lega pe pãmânt vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18), iar făgăduinţa aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotărâţi pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în condiţiile în care merg la duhovnic, trebuie să-şi mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei înşişi că păcătoşi, să-şi recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au greşit înaintea lui Dumnezeu şi cã sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi cã doresc sã fie iertaţi de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeşte mãrturisiri de pãcate şi care are puterea iertãrii pãcatelor se numeşte preot duhovnic; se numeşte duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic şi care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii şi de a da iertare de pãcate. Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic. Preotul primeşte puterea iertãrii pãcatelor şi primeşte calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc şi din punctul de vedere al situaţiei lui fatã de cei care nu au aceastã situaţie, chiar preoţi fiind.
– Pãrinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumãtor în viaţă?
– E bine sã avem duhovnic, pentru cã e bine sã ne verificãm cu o conştiinţă strãinã de conştiinţa noastrã şi cu o conştiinţă superioarã conştiinţei noastre. Avem nevoie de un om strãvãzãtor, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, pãrtinitori fiind, nu le putem sesiza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care sã ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care sã asculte mãrturisirile noastre, care pentru noi înseamnã şi o uşurare sufleteascã. Avem nevoie de un om care sã ştie mai bine decât noi ce trebuie sã facem ca sã înlãturãm din viaţa noastrã cele rele şi sã ne întãrim în cele bune. Asta însã nu înseamnã totdeauna cã cel care se spovedeşte are şi un duhovnic. Sunt atâţia credincioşi ai noştri care nu au duhovnic, chiar dacã se spovedesc la un preot duhovnic. Adicã nu au un om de care sã atârne cumva, un om pe care sã-l consulte în anumite situaţii. Cineva care se spovedeşte o singurã datã pe an, cum ar fi în postul Paştelui, nu poţi sã zici cã are duhovnic, ci s-a spovedit la un preot duhovnic. La fel cei care se spovedesc foarte rar, poate mai rar decât o datã pe an sau chiar dacã se spovedesc de douã, de trei ori pe an, nu poţi sã zici cã au duhovnic, ci au un preot la care s-au spovedit sau se pot spovedi la mai mulţi preoţi, care au darul duhovniciei. Duhovnic ai atunci când depinzi de cel care îţi este duhovnic, când ai conştiinţa cã ai un duhovnic, când eşti doritor sã-i cunoşti îndrumarea, când cauţi îndrumare la el. În începuturile creştinismului şi mai ales în începuturile monahismului, erau şi cãlugãri fãrã hirotonie şi fãrã hirotesie, care erau consultaţi, care aveau o harismã a duhovniciei şi care erau duhovnici fãrã sã fie şi dezlegãtori de pãcate, dar aveau darul strãvederii şi puteau sã îndrumeze nu numai pe baza unor cunoştinţe de viaţă moralã, ci mai ales pe baza unei harisme de cunoaştere, pe baza unei receptivităţi fatã de voia lui Dumnezeu care se descoperea celor care erau vrednici sã aibã strãvedere. Deci, pe vremea aceea, duhovnicia nu era o funcţie, ci era o realitate care se baza pe înainte-vedere, pe faptul cã cei care aveau darul acesta erau vãzãtori cu duhul. Or, acum duhovnicia este mai mult o funcţie, o situaţie care, totuşi, e superioarã situaţiei de a nu consulta pe cineva, dar nu este ceea ce ar trebui sã fie sau ceea ce a fost odinioarã. Credincioşii trebuie, totuşi, sã aibã un preot în care sã se încreadã şi prin conştiinţa cãruia sã aibã încredinţarea cã îi vorbeşte Dumnezeu Însuşi.
– Pãrinte Teofil, dacã cineva considerã cã nu face pãcate, mai are nevoie de duhovnic?
– Ar avea nevoie de duhovnic ca sã-i descopere cã, totuşi, are pãcate, cã face pãcate. Pentru cã gândul acesta cã nu faci pãcate este un gând care-i cam strãin de o viaţă duhovniceascã superioarã. Cineva care a ajuns la conştiinţa cã nu face pãcate poate sã fie învârtoşat sufleteşte şi sã nu-şi recunoascã pãcatele. Şi în cazul acesta are nevoie de cineva care sã-i descopere cã, totuşi, are pãcate. Dar, cineva care are o viaţă superioarã, o viaţă duhovniceascã înaintatã poate ajunge, nu la conştiinţa cã nu face pãcate, dar la conştiinţa cã a trecut de faza aceea în care pãcatul e predominant. Noi ştim cã sunt oameni care pãcãtuiesc cu adevãrat, adicã calcã voinţa lui Dumnezeu cu deplinã voinţă şi ştiinţă, poate trãiesc chiar într-un sistem de pãcãtuire, sunt oameni care au pãcatul ca regulã generalã şi ajung la o învârtoşare, încât zic: „Eu n-am nici un pãcat, eu n-am ce spune”. În cazul acesta ar fi bine sã se consulte cu un duhovnic ca sã ştie cã face nişte lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvânteazã şi cã trăieşte într-un sistem de pãcãtuire şi cã a ajuns la o nesimţire, la o învârtoşare sufleteascã. În cazul acesta, duhovnicul îi descoperã starea în care se găseşte, îl face sã intuiascã nişte lucruri, pe care, din puterea lui nu le poate intui. Şi atunci are nevoie de duhovnic, şi în condiţia aceasta. Ceilalţi, care au o viaţă superioarã, care într-adevãr nu mai pãcãtuiesc, pentru cã existã posibilitatea aceasta, de vreme ce Sfântul Ioan Evanghelistul, în Epistola sa soborniceascã spune cã „cel nãscut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte” (I În. 3, 9), adicã cel în care Dumnezeu este stãpân al vieţii lui nu mai face pãcate, poate avea gânduri strãine de Dumnezeu, strãine de viaţa religioasã, dar sunt gânduri de o clipã, sunt gânduri care nu sunt pãcate. Şi într-un caz ca acesta, tot are nevoie de un duhovnic ca sã i se ierte şi insuficienţele şi nedesăvârşirile, eventualele devieri de la bine, tot ce este negativ şi care se iartã împreunã cu pãcatele ştiute şi neştiute şi împreunã cu greşelile care sunt. Aşa cã un credincios totdeauna e bine sã depindã de un duhovnic.
– Pãrinte Teofil, de ce trebuie sã ne mãrturisim gândurile cu voce unui duhovnic şi nu direct lui Dumnezeu?
– Dacã putem sã ne mãrturisim gândurile şi direct lui Dumnezeu, şi le mãrturisim de fapt, de vreme ce avem trebuinţă şi de iertarea pãcatelor, care se dã prin mijlocitor, aşezat de Dumnezeu pentru iertarea pãcatelor, e nevoie sã ne şi mãrturisim gândurile. Toate negativele câte le avem, e nevoie sã le mãrturisim, pentru că cel care dezleagã pãcatele sã ştie dacã situaţia este aceea pe care o prezintã credinciosul şi ca sã ierte pãcatele, trebuie sã ştie ce anume trebuie sã ierte. Mãrturisirea pãcatelor este un mijloc prin care omul contestã pãcatul, adicã nu doreşte sã fie sub puterea pãcatului. E o mãrturisire, nu numai în sensul cã spui ceva, ci este o mãrturisire despre faptul cã nu doreşti sã fii sub asuprirea pãcatului. Sunt unii credincioşi care nu au puterea să-şi mãrturiseascã pãcatele, se spovedesc adeseori şi totuşi tãinuiesc anumite pãcate. Şi acesta este un semn cã ei nu sunt de acord cu pãcatul. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşesc sã îşi mãrturiseascã toate pãcatele, atunci a biruit asupra pãcatului şi atunci are cu adevãrat uşurare.
– Pãrinte Teofil, cum ne alegem duhovnicul? Ce trebuie sã cãutãm la un duhovnic?
– Mai întâi de toate se considerã cã orice preot fiind duhovnic, orice preot care-ţi vine-n fatã, şi mai ales un preot care conduce comunitatea din care faci parte, este duhovnicul tãu sau poate fi duhovnicul tãu. Deci, cei mai mulţi dintre credincioşi nu fac deosebire între preot duhovnic şi preot care nu-i duhovnic şi nu ştiu cei mai mulţi dintre credincioşi deosebirea aceasta, pentru cã în majoritatea parohiilor din ţara noastrã în special, preoţii sunt şi duhovnici. Şi mai ales în Ardeal. Preoţii sunt duhovnici, primesc duhovnicia îndatã dupã hirotonie şi în cazul acesta credincioşii se pot spovedi la orice preot duhovnic şi sunt îndemnaţi sã se spovedeascã la duhovnicul care conduce parohia din care fac parte. Numai cã existã şi nişte ezitãri şi anume, oamenii în vârstã de obicei ezitã sã se spovedeascã la un preot tânãr, deşi un preot tânãr este mai mare decât un om în vârstã de ani şi care nu e preot şi nu are duhovnicie. Dar existã o ezitare, am putea zice, într-un fel fireascã. Un om în vârstã se simte cumva împiedicat sã spunã unui preot tânãr chestiuni care sunt de-o viaţă întreagã, aşa cã fiind astfel de situaţii sau apãrând astfel de situaţii, care sunt situaţii fireşti şi care nu pot fi trecute adeseori, omul trebuie să-şi gãseascã un preot la care sã aibã deschiderea de suflet şi sã-i spunã ceea ce simte el cã-l apasã pe suflet sau ceea ce în mod firesc n-ar spune la nimeni. Şi atunci ceea ce ar duce la o relaţie de felul acesta între duhovnic şi credincios ar fi deschiderea de suflet, omul cãruia pot eu sã-i spun ceva ce n-aş spune la nimeni şi ceva ce ezit sã-mi spun şi mie însumi. Pentru cã sunt fel de fel de pãcate, sunt fel de fel de situaţii, pe care oamenii le poartã în suflet şi pe care unii le poartã în suflet o viaţă întreagã şi abia la moarte dacã le pot spune. În cazul acesta, motivul de apropiere ar fi deschiderea de suflet. În faţa unuia nu ai deschidere de suflet, deci nu poate să-ţi fie duhovnic în mod firesc şi fatã de altul ai deschidere de suflet şi acela îţi poate fi duhovnic şi îţi este duhovnic în momentul în care l-ai ales. Apoi, sigur cã trebuie sã fii încredinţat de viaţa lui moralã, sã fii încredinţat de capacitatea lui de a nu face caz de chestiunile care te privesc pe tine, capacitatea de a ţine secretul spovedaniei şi poate cã e pânã la urmã şi o chestiune de simpatie.
– Pãrinte, credeţi cã existã sau trebuie sã existe o pedagogie a duhovniciei, în sensul cã duhovnicul sã se raporteze la fiecare în funcţie de statutul sãu?
– Da, neapãrat. Omul nefiind o fiinţă stas, trebuie sã îl iei pe fiecare dupã ceea ce poţi înţelege despre el, dupã ceea ce ştii despre el. Pe unii îi foloseşti cu asprimea, pe alţii cu bunãtatea. Pe cei mai mulţi îi foloseşti cu bunãtatea. Un credincios, de obicei, când merge la un duhovnic, se duce la un pãrinte, nu se duce la judecãtor, nu se duce la asupritor, nu se duce la cineva care sã dispunã cumva de el dinafarã, ci se duce la un pãrinte, care are inimã de pãrinte. Un duhovnic trebuie neapãrat sã aibã sau inimã de pãrinte, şi asta e cel mai bine, sau inimã de frate sau inimã de prieten, sau sã aibã şi inimã de pãrinte şi inimã de frate şi inimã de prieten. Un duhovnic trebuie sã aibã inimã. Dacã n-are inimã, nu-i duhovnic. Şi sã-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însuşi sau cum şi-ar trata propriii lui copii, dacã are copii.
– Pãrinte, duhovnicul poate fi consultat sau cãutat şi în afara spovedaniei?
– Da, şi e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru cã pãcatele nu se spun, ci se spovedesc – e o vorbã care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale şi în afarã de spovedanie. Pentru cã nu trebuie neapãrat sã creãm un cadru de spovedanie ca sã rezolvãm nişte chestiuni care nu trebuie rezolvate neapãrat în spovedanie. – Pãrinte Teofil, ce înseamnã sã fii ucenic?
– Sã fii ucenic înseamnã sã te laşi îndrumat şi modelat. Asta-i situaţia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu ştii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare şi pentru cã zici Tu” (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discuţie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: „Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?” Şi a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege” (În. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe şi atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine” (În. 13, 8). De unde înţelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã ştii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.
– Pãrinte, ce este ascultarea de duhovnic şi pânã unde trebuie sã meargã ea?
– Ascultarea de duhovnic, într-un fel, ar trebui sã fie necondiţionată. Dacã ştii că-ţi vorbeşte Dumnezeu, dacã ai conştiinţa cã prin duhovnic îţi vorbeşte Dumnezeu, atunci nu mai discuţi nimic şi faci ce ţi se spune. Acum, nici duhovnicii nu trebuie sã fie pretenţioşi, în sensul acesta cã ce-a spus el e cuvânt din Evanghelie, ci trebuie sã fie cu înţelegere fatã de neputinţa omeneascã. Trebuie sã aibã elasticitate, sã nu fie ţeapăn într-o chestiune, ci sã fie binevoitor, înţelegător, aşa cum este un pãrinte fatã de copil. Pentru cã, dacã nu l-ai câştigat dintr-o datã, s-ar putea sã-l câştigi cu vremea. Şi în cazul acesta trebuie sã te ocupi de el, sã-l ţii aproape de tine, ca sã-l poţi ajuta mai târziu, dacã nu-l poţi ajuta în clipa de fatã. Numai dacã sunt nişte împotriviri puternice şi nişte împotriviri care-l înjosesc pe duhovnic în faţa credinciosului, adicã, dacã credinciosul îl coboarã, îl defaimã pe duhovnic, în cazul acesta el nu poate fi duhovnic pentru respectivul şi îl îndrumeazã sã se ducã şi să-şi gãseascã alt duhovnic pe care-l poate asculta, la care poate sã se supunã.
– Pãrinte Teofil, care este rostul pãstrãrii tainei şi de cãtre ucenic?
– Cred cã ucenicul totuşi dispune de ceea ce i se spune, în înţelesul cã nu trebuie neapãrat sã nu spunã nimãnui niciodatã ceea ce i s-a spus la spovedanie, mai ales dacã este o îndrumare care poate fi folositã şi pentru altul. Eu spun adeseori cã Pãrintele Serafim mi-a spus: „Sã te depăşeşti şi sã te dăruieşti”. Asta mi-a spus-o în cadrul unei spovedanii. Acum, ca sã nu ajungi sã scazi cumva cuvântul de îndrumare sau ceea ce ţi s-a spus la spovedanie, poţi sã nu spui cã ţi s-a spus la o spovedanie. Dar dacã oamenii au înţelegere fatã de situaţii de felul acesta, poţi sã spui: „Mie, la o spovedanie, mi s-a spus cã…” sau „Mi-a spus pãrintele cutare şi cutare lucru”. De ce sã nu poţi spune? Pentru cã e o chestiune care depinde de tine e, sã zicem, un secret al tãu care poate sã nu fie secret. Doar dacã ţi se încredinţează nişte lucruri care nu trebuie sã le ştie nimeni, decât tu şi duhovnicul, atunci e altceva. În orice caz, duhovnicul nu poate sã spunã de la spovedanie ceva ce ştie numai de la spovedanie. Poate sã-l aducã pe credincios în situaţia sã-i spunã şi în afarã de spovedanie un lucru, pe care el, apoi, poate sã-l foloseascã într-o anumitã situaţie. Dar dacã-l ştie numai de la spovedanie, atunci nu poate sã se refere, sã spunã undeva cã „mie mi-a spus cutare la o spovedanie asta şi asta”. Chiar dacã un duhovnic opreşte un preot, sã zicem, sã slujeascã, îl opreşte de la slujbã pentru vina pe care o are şi acela vine şi slujeşte cu el însuşi, cu duhovnicul care l-a oprit, el nu poate sã îi spunã lui în afarã de spovedanie cã „doar te-am oprit de la slujbã şi n-ai voie sã slujeşti”. Trebuie sã-l primeascã sã slujeascã cu el şi în condiţia aceasta: l-a oprit şi el vine şi slujeşte. De ce? Pentru cã nu poate sã lãrgeascã cumva cadrul de la spovedanie în altã parte şi în alte condiţii.
Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu De la Sâmbãta de Sus, 5 octombrie 1997