Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
“Se cade ca de la bun început să risipim o neînţelegere manifestată în mod curent în ceea ce priveşte locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă” decât „activă” şi că are în privinţa carităţii o concepţie mai curând interiorizată decât exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, şi nu instituţională.
Toate bolile cele de multe feluri ale sufeltului au o singură pricină: păcatul. Dacă nu ar fi fost păcatul, nu ar fi fost nici boli, nici necazuri, nici moarte în lume. Tocmai de aceea vorbeşte astfel Sfântul Tihon despre păcat. Păcatul este un rău de nepovestit, care Îl jigneşte pe Dumnezeu Cel nesfârşit şi bun. Trădare neruşinată este păcatul, prin care Îl trădăm pe Dumnezeu Cel drept şi fără de moarte.
“Despre regulile de purtare a războiului duhovnicesc şi cerinţele asceticii istorisesc amănunţit Sfinţii Părinţi şi nevoitorii contemporani ai Ortodoxiei. De aceea, ne vom mărgini aici doar la aspectele medico-psihologice ale luptei cu “lăcomia pântecelui”. Izbăvirea de acest viciu reprezintă o serioasă măsură profilactică şi terapeutică în privinţa unei serii întregi de boli (v. cap. 4-6). Ne vom strădui, pe exemplul mijloacelor duhovniceşti de apărare împotriva acestei patimi, să arătăm însemnătatea luptei şi cu celelalte patimi păcătoase.
Medicamentul împotriva “lăcomiei pântecelui” e postul.
Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.
Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.
“De sărbătorile Naşterii Domnului şi de Florii, după obiceiul întocmit de demult în mănăstire, după Utrenie, surorile o conduceau pe egumenă cu cântări şi lumânări aprinse în chilia sa. Aici, după cântarea troparului în cinstea sărbătorii, întotdeauna le spunea un scurt cuvânt de învăţătură.
„Îmi place întotdeauna, de sărbători, să împart cu voi cuvântul pe care Dumnezeu mi-l pune pe suflet, le spunea într-o zi. Ieri, în timpul citirii Evangheliei, am reţinut cu precădere că Maica Domnului, ascultând povestirile păstorilor despre ivirea îngerului care le-a vestit Naşterea Mântuitorului lumii, a adunat cuvintele lor în inima sa.
La spovedanie nu trebuie să spui acele păcate de care ai fost dezlegat la spovedaniile anterioare și pe care nu le-ai mai repetat, altminterea ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin spovedanie. Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoana cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci să te osândeşti numai pe tine.
Cei care se mărturisesc şi spun păcatul numai pe jumătate şi restul nu, cei care nu iau hotărârea de a spune tot păcatul, aceştia sunt cu un picior la duhovnic şi cu altul la păcat.
Nicicând duhul lumii nu s-a împăcat cu realitatea dumnezeiască a vieții. În acest sens, scrierile Sfântului evanghelist Ioan sunt foarte elocvente atunci când subliniază, fără echivoc, antagonismul dintre adevăr-minciună, lumină-întuneric, iubire-ură etc.
Din acest antagonism al opțiunilor inevitabil se naște conflictul – întrucât orice alegere în afara Binelui aduce durere, ce poate fi asumată sau justificată. Este conflictul pornit de ura celor ce nu suportă adevărul, lumina, iubirea, ca realități trăibile, posibile în viață, motiv pentru care le vor înecate în tăcere sau trecute în neființă.
Întrebare: Care păcat este mai greu, afară de păcatul ereziei?
Răspuns: Precum, dintre toate faptele bune, mai înaltă este iubirea, aşa şi, decât toate păcatele, mai greu este a urî pe fratele tău. Că cela ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, după cum a zis Apostolul. Cel ce urăşte pe fratele său, pe Iisus, însuşi Dumnezeu, Îl urăşte. Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric este şi întru întuneric umblă şi nu ştie unde merge, că întunericul i-a orbit ochii lui.
“Teme-te, bucuria mea, de odihna trupească! Aceasta e o mare pagubă. Ea nu permite inimii să ardă şi stinge flacăra dragostei şi a adevăratei bucurii. Fie ca inima ta să ardă totdeauna de râvna către Dumnezeu! Nu-ţi fie milă de tine, ci luptă-te ca să nu se stingă focul dreptăţii. Cel care îşi aşază nădejdea în Domnul nu ştie de întristare, iar cel care este împovărat cu griji de prisos se află în întristare…
Pilda samarineanului milostiv, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii de acum 2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui om de neam samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult.
Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria.
După cum Hristos s‑a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale „trupului”. Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul trupului”, pe care „monahul trebuie să‑l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un apărător”.
Auzim pe Sfântul Duh grăind prin Proorocul David: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Cu adevărat în acelaşi chip doreşte şi sufletul credinciosului creştin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cele ce se lucrează prin Sfinţii Săi. Deci, iată şi altă minune a Sfântului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, în cetatea numită Constantinopol, hrănindu-se din osteneala mâinilor lui şi era credincios lui Dumnezeu şi avea rânduiala lui să nu treacă ziua Sfântului Nicolae fără de pomenire.
Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat cererea lor” (Psalmul 101, 18). Iată cuvintele Dumnezeiescului Psalmist, care s-au împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei.
Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte. Şi cum ar putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune?
Numeroşi credincioşi s-au adunat duminică, 18 decembrie, în străvechea vatră monahală Suruceni, pentru a participa la sfinţirea noii biserici închinată Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.
În Duminica a XXVI-a după Cincizecime, a vindecării celor zece leproşi, Înaltpreasfinţitul Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și al întregii Moldove, înconjurat de un sobor de peste 30 de preoţi şi diaconi, au oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din s. Suruceni, raionul Ialoveni.
„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)
“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Părintele Emilianos Simonpetritul povestește în Catehezele sale cum s-a ajuns la degringolada aceasta în care „șerpișorul de serviciu” să poată s-o supere pe Eva. Mediocritatea începe când se termină Raiul. Dacă vrem să nu fim mediocri, trebuie să locuim tot timpul în Rai și să ne adaptăm condițiilor și exigențelor Raiului.