Se spune în Pateric o istorioară despre un frate care s-a dus la un părinte şi l-a întrebat ce să facă, pentru că-i vin tot felul de gânduri rele. Bătea vântul în timp ce ei discutau, iar părintele i-a zis: „Opreşte vântul!” şi fratele a răspuns: „Nu pot!” Atunci părintele zice: „Cum nu poţi opri vântul să nu bată, tot aşa nu poţi opri gândurile cele rele să nu vină. Dar ceva tot poţi să faci: cu un gând bun să înlături gândul cel rău”.
În arhondaricul acestei Sfinte Mănăstiri erau găzduiţi un teolog, un avocat şi eu. Preavenerabilul Egumen a dat poruncă tânărului Monah Hrisostom să ne însoţească într-o plimbare.
Am ieşit din Mănăstire şi am mers pe o alee de chiparoşi seculari, desfătându-ne de priveliştea rară a preafrumoaselor locuri…
Tânăr Monahul Hrisostom, tânăr teologul şi tânăr avocatul. Eu singur alcătuiam o mică disonanţă în tovărăşia tinerilor, dând un accent de melancolie tomnatică zâmbetelor lor primăvăratice.
Aş vrea să vă reamintesc parabola „Fariseului şi vameşului”. Vameşul intră în Templu şi rămâne la uşă. Se ştie condamnat, ştie că după dreptate nu are nici o speranţă, fiindcă este străin de împărăţia lui Dumnezeu, de împărăţia dreptăţii, de împărăţia dragostei, fiindcă el nu ţine nici de lumea dreptăţii, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieţii sale atât de urâte, plină de cruzime şi de violenţă, el a învăţat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învăţat că într-o lume a concurenţei, într-o lume de fiare, într-o lume crudă şi neîndurătoare, singura speranţă ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neaşteptat, care nu-şi află temeiul nici într-o obligaţie, nici în relaţiile naturale, într-un gest care va suspenda acţiunea lumii crude şi nemiloase în care trăim.
Un copil răzvrătit a plecat în Germania. Acolo l-au închis într-un centru de reabilitare, deoarece s-a încurcat cu droguri etc. Nu fusese ajutat de nicăieri. Acolo cineva i-a dat o Evanghelie. A citit-o şi s-a schimbat imediat. „Mă duc în Grecia”, a spus, „acolo este Ortodoxia”. S-a întors în satul său, iar rudele l-au sfătuit să se însoare. S-a însurat, a dobândit şi un copil. Citea Evanghelia, mergea la biserică, respecta zilele sfinte. Ceilalţi care îl vedeau trăind aşa spuneau: „Acesta, de vreme ce citeşte Evanghelia, înseamnă că suferă, a înnebunit!”.
Aşa cum simţurile au tras mintea la dulceţile simţurilor, tot astfel mintea se sârguieşte a ridica simţurile la dulceţile cele gândite dar nu numai atât, ci se luptă pe cât îi stă în putinţă să întoarcă simţurile trupului către ea, ca împreună [cu ea] să se îndulcească şi ele, cu potrivit chip, de dulceaţa ei cea gânditoare, obişnuindu-se cu ea puţin câte puţin, aşa cum mintea a ajuns mai înainte să se împărtăşească prin simţuri şi să se îndulcească, în mod potrivnic, de dulceaţa cea simţită [trupească].
Doi călugări tineri din Mânăstirea Sihăstria i-au cerut bătrânului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus :
– Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi şchiopătat, îndreptaţi-vă; iar care nu aţi şchiopătat, stăpâniţi-vă cu darul Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trăi, dar este tare greu a muri. Toţi cei care mor uită de viaţa aceasta şi în ceasul morţii văd înaintea ochilor numai cele ce le-au făcut, bune sau rele. Odată m-am întâmplat lângă patul unui om nepregătit care se chinuia să moară şi striga la mine deznădăjduit:
Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale.
Prima pereche de oameni, strămoşul nostru Adam şi femeia sa Eva, prin căderea lor, ne-au scos din Rai. Hristos şi Preacurata Sa Maică, „noul Adam şi noua Evă”, ne cheamă să reintrăm acolo, să ne reîntoarcem la slava şi la fericirea care nu sunt supuse pierzării şi morţii, să devenim „dumnezei după har”, nemuritori. Acesta este scopul întrupării dumnezeieşti, a naşterii lui Iisus, şi vom împlini acest scop dacă ne hotărâm să renaştem prin Duhul Sfânt.
Fiecare dintre noi trebuie să caute un asemenea părinte duhovnicesc. Să ascultăm din nou îndemnurile Sfântului Simeon Noul Teolog: „Frate, roagă stăruitor pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate un om capabil să te conducă bine, pe care trebuie să-l asculţi ca pe Dumnezeu însuşi”. Trebuie să ascultăm fără şovăire de cel „pe care Dumnezeu – fie în chip mistic, El însuşi, fie din afară, prin slujitorul Său – ţi-l va arăta. Ca şi pe Hristos în persoană, astfel trebuie să-l priveşti şi să-i vorbeşti, astfel trebuie să-l cinsteşti…”.
Ca un izbăvitor al celor robiți si celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a îmbrăcat straie de sărbătoare, cinstindu-şi ocrotitorul.
Mulțime de credincioşi veniți din Chișinău şi din împrejurimi au luat parte la hramul Mănăstirii în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu surâsul însă poţi lumina atât faţa ta, ca şi pe a vecinilor tăi, cât doreşti.
Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti tu, cu toate că ţie îţi pare astfel, ci numai până când se umple măsura.
Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: „Oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: «Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi!» Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.
Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât şi-a pus şi mâinile pe dânsul; dar, neaflând băţ cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste faţă şi peste cap şi tot negru şi umflat l-a făcut. Deci, foarte tare fiind bătut Libertin, ducându-se pe patul său, se liniştea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineaţă, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.
– Nu, cum să fi fost mai bună? Numai că oamenii de atunci aveau simplitate şi gândul cel bun. Astăzi, oamenii toate le văd cu viclenie, pentru că le măsoară pe toate numai cu mintea. Duhul european a făcut un mare rău. El i-a secătuit pe oameni. Astăzi, oamenii ar fi fost într-o stare duhovniceasca foarte bună, fiindcă cei mai mulţi sunt culţi într-o măsură mai mare sau mai mică, şi te-ai fi putut înţelege cu ei.
Când lenea va începe să intre pe furiş în sufletul tău, şi de aici înainte el se întoarce spre întuneric şi casa ta este aproape plină de întuneciune, tot mai des se arată semnele următoare: simţi înlăuntrul tău, pe ascuns, că slăbeşti în credinţă, iar cele văzute prisosesc, nădejdea ţi se împuţinează şi prin aceasta păgubeşti pe aproapele tău şi tot sufletul se umple de cuvinte de prihănire, din gură şi din inimă asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor şi chiar asupra lui Dumnezeu, şi asupra gândurilor şi a simţurilor, care-ţi ies în cale, şi te cuprinde teama de durerile trupului, şi prin aceasta micimea de suflet te va stăpâni, şi din ce în ce sufletul tău ţi se va umplea de teamă încât şi de umbra ta te vei îngrozi şi vei tremura.
– Există multe cazuri. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să iasă altceva mai bun, iar alteori îngăduie aceasta ca o pedagogie. Unii sunt răsplătiţi, alţii plătesc. Nimic nu este fără rost. Să ştiţi că tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, chiar şi oameni să fie ucişi, de pildă, este din iubire de oameni, pentru că Dumnezeu este milostiv. Prorocul Ilie câţi a junghiat? 300 de popi ai lui Baal.