„Postul ocrotește toate virtuțile. Este începutul nevoinței duhovnicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și a sfințeniei, strălucirea înțelepciunii, începutul vieții creștinești, maica rugăciunii, izvorul înfrânării și al chibzuinței. El ne învață isihia și precede toate faptele bune.” (Sfântul Isaac Sirul)
Pocăinţa este singura cale de întoarcere la Dumnezeu. „Nu suntem condamnaţi pentru păcatele noastre, doar pentru că n-am vrut să ne pocăim”, spune un Sfânt Părinte. Este adevărat că, uneori, cel mai greu este să te ierţi pe tine însuţi, dar, mare este mila lui Dumnezeu! În măsura în care vom răspunde cu iubire la iubirea Lui şi ne vom schimba, vom fi salvaţi. Lupta cu noi înşine pentru Împărăţia lui Dumnezeu este adevărata semnificaţie a Postului.
Iată-ne ajunși la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede “Duminica Iertării”, doua zile – Miercurea și Vinerea – au fost rezervate spre o “postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială și tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat: “Răsărit-a primăvara postului și floarea pocăinței. Deci sa ne curățim pe noi fraților de toată spurcăciunea și Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ție, Unule Iubitorule de oameni.”
Că plăcerea şi durerea sunt rele se vede şi din felul în care strâmbă conştiinţa morală a omului căzut. Într-adevăr, acesta în chip „firesc” preţuieşte lucrurile după plăcerea sau durerea pe care i-o produc; şi judecata sa morală socoteşte plăcerea drept bine, iar durerea ca rău.
După cum cugetarea precede orice cuvânt rostit, tot astfel amintirea de moarte și rememorarea păcatelor preced suspinele și plânsul. Amintirea de moarte înseamnă o moarte zilnică; amintirea de vremea ieșirii sufletului este suspin de fiecare ceas. Teama de moarte este ceva firesc omului și își are originea în neascultare; spaima în fața morții este semnul că n-am făcut destulă pocăință pentru păcatele noastre. Hristos s-a temut de moarte, dar nu s-a înspăimântat.
De vreme ce [războiul] acesta este nevăzut, nu îl vedem. Doar adevărații nevoitori îl cunosc din lucrările și consecințele sale. Martor nemincinos al acestui fapt este Apostolul Pavel: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11), spune vorbind despre meșteșugirile diavolului. Războiul nevăzut există din pricina atotcuprinzătoarei pervertiri a firii, care se împotrivește ținerii legii dumnezeiești și a voii dumnezeiești.
Părinte, individualismul este, se pare, o boală a societăţii. Se extinde, oare, şi asupra credincioşilor?
Da, este într-adevăr un mare defect al momentului istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că este nevindecabil.
Noi suntem atenţi cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare, care se face cu primul pas, dar pus bine, pe direcţie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca fiind propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.
La întrebarea pe care o pun mulţi mireni, ce s-ar fi întâmplat cu viața dacă toți oamenii ar fi primit recomandarea Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 7, 7) şi ar fi rămas necăsătoriţi pentru Hristos, stareţul a răspuns:
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă… Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de față (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârșită de altul.
Taina iconomiei lui Hristos este simbolizată prin însăși Jertfa Sfintei Liturghii. Dar ea este simbolizată și prin cele ce se săvârșesc și se rostesc atât înainte, cât și după Jertfă. Anume Jertfa vestește moartea, învierea și înălțarea Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în Însuși dumnezeiescul Trup, cu care El a înviat și S-a înălțat la Ceruri. Cele dinainte de Jertfă închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adică întruparea, ieșirea la propovăduire și arătarea cea desăvârșită în lume, iar cele de după Jertfă amintesc „făgăduința Tatălui”, cum a numit-o Domnul Însuși, adică Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli (Luca 24, 49) și aducerea neamurilor la Dumnezeu și părtășia lor cu El, printr-înșii.
În rugăciune, exteriorul nu ar trebui să înlocuiască lăuntricul. Exteriorul ar trebui să contribuie mereu la lăuntric, dar îl şi poate stingheri. Atitudinea tradiţională a trupului la rugăciune contribuie neîndoielnic la o stare de evlavie, dar în nici un caz nu poate sluji ca înlocuitor pentru ce înseamnă în esenţă rugăciunea.
Nu ar trebui să uităm că anumite atitudini ale trupului nu sunt posibile pentru toată lumea. De exemplu, mulţi bătrâni pur şi simplu nu mai pot face închinăciuni complete. Sunt mulţi oameni care nu pot să stea în picioare.
Bolile trupeşti se încheie odată cu moartea; cele sufleteşti, adică deprinderile şi patimile rele,nu rămân în suflet şi după ieşirea din trup?
Răspuns: Ba da, rămân, şi dincolo chinuie sufletul mai rău ca aici. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Dorotei: aflându-se în acest trup, sufletul capătă uşurare de patimile sale şi o anumită mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă cu prietenii îndrăgiţi.
Nici o condiționare a omului nu‐l poate împiedica de a se deschide şi orienta spre lumină. De aceea libertatea omului îl arată mai presus de condiționări, în menirea sa de a primi şi de a asuma pe crucea iubirii sale condiționările lumii şi memorialul adamic, şi de a le aduce spre prefacere înaintea lui Dumnezeu. Spun crucea iubirii, pentru că iubirea, oricât de fragilă, a făpturii, exprimă o însoțire cu iubirea dumnezeiască ce a chemat‐o la viață.
Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?
Sunt de părere, că cel mai bun, mai frumos şi mai sfânt între daruri este sănătatea pe care Dumnezeu o dăruieşte omului întru prelungirea vieţii. I se dă astfel omului posibilitatea, şansa unică de a mai îndrepta din lucrurile de care nu a reuşit să se îngrijească în anul ce tocmai s-a încheiat.
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup?
Ia seama, aşadar, să nu pofteşti să ai bogăţie pentru a o împărţi săracilor: căci şi aceasta este o amăgire a celui rău, ca să te ducă la slavă deşartă şi să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru câştiguri. Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu ei hotărârea şi puterea bogaţilor. «Căci aceia, zice, din prisosul lor au aruncat în vistierie, pe când aceasta toată averea ei». Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului.