Dacă te vei afla vrednic să petreci în singurătate, în împărăţia căreia sarcinile sunt uşoare, să nu-ţi dea greș gândul tău cu teama, după cum îi este obiceiul, cu multe feluri de gânduri schimbătoare şi trecătoare, ci să fii şi mai mult încredinţat, că este Păzitorul tău împreună cu tine şi cu deadinsul încredinţându-te în înţelepciunea ta; că tu, cu toată zidirea, sub acelaşi Stăpân sunteţi, Care toate cu o mişcare (gest) le mişcă şi le clatină, îmblânzindu-le şi chivernisindu-le.
Credinţa fără faptă e ca o floare fără rod: se arată într-o frumuseţe trecătoare. Omul viu mână paşii iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui Dumnezeu, devine părtaş la lucrarea dumnezeiască.
Fapta poate fi înţeleasă în două feluri.
Precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt.
Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere.
Părintele Efrem Filotheitul
Smerenia este maica virtuţii, nu te lasă să te socoţi mai bun decât aproapele tău. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate!
De fiecare dată când pășim pragul mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Suruceni, suntem întâmpinați de prezența ziditoare a Maicii Starețe Epistimia, care ne povățuiește cu o adevărată smerenie și cu dreaptă socoteală, aducându-ne aminte de învățăturile marilor noștri sfinți cuvioși contemporani. Fiecare întâlnire și popas duhovnicesc la Mănăstirea Suruceni reprezintă o frumoasă și adevărată lecție de demnitate și viețuire creștină.
Toată viața e o mare căutare a cunoașterii noastre proprii, întrucât omul este o ființă atât de tainică și complexă.
„Dragostea nu caută la ale sale…”. Despre tinerii care nu mai înţeleg ce înseamnă a iubi şi a fi iubit cu adevărat.
– Cum, preacuvioase, l-a întrerupt iarăşi teologul, învăţătura Domnului despre desăvârşire nu poate fi aplicată decât în pustiu? Învăţătura despre desăvârşire e privilegiul câtorva şi pentru aceasta trebuie neapărat ca cineva să rupă legătura dragostei faţă de fraţii din lume. şi faţă de societate?
Cerem de la Maica Domnului ridicare din robia patimilor. De atâtea şi de atâtea ori avem probleme în lumea aceasta din pricina unor gânduri care nu sunt comune, care ne robesc, care ne asupresc, care ne chinuiesc. Dar dacă scăpăm din robia cugetelor – avem limpezime, avem seninătate, avem bucurie şi putem fi încredinţaţi de ajutorul Maicii Domnului.
Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sărac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă.
Singurul criteriu este dragostea însoţită de dorinţa şi hotărârea de a ne mântui împreună. „Măi băiatule, simt că eu lângă tine mă mântuiesc. Şi tu simţi?”. Asta e tot! „Vrei să porţi crucea cu mine?”. Noi suntem oameni, n-avem revelaţii, nu simţim – profitaţi de faptul că sunteţi băieţi şi fete, înainte de a fi bărbat şi femeie, şi când vă plimbaţi, jucaţi-vă de-a „cum vezi tu viaţa de familie?”. Şi o să aflaţi multe lucruri din care puteţi să faceţi şi nişte criterii, dar nu absolute. Şi o să aflaţi multe.
Sfântul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, scrie: „Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!” (I Cor. 4,9-10). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „acesta este înţelesul de a fi nebuni pentru Hristos.
Ca să poată creşte, pomul trebuie să fie adăpat cu apă. Tot aşa şi sufletul trebuie să fie adăpat cu harul Duhului Celui Sfânt, ca să fie sănătos şi puternic. Sfântul Antonie spune: „Pomii, de nu se vor adăpa cu apă, nu vor putea creşte: nici sufletul nu poate creşte dacă nu soarbe din dulceaţa cea cerească. Cresc numai sufletele care au primit Duhul şi sunt udate cu dulceaţa cea cerească”.
a) Amintirea (rememorarea) creaţiei
Orbul din naştere avea o particularitate: se născuse fără vedere. De aceea, atunci când vecinii l-au aflat cu vedere după minunea săvârşită de Hristos, ziceau: „Măi, oare acesta este cel care cerşea?” Alţii ziceau: „El este!” Alţii ziceau: „Nu, nu e el, dar seamănă foarte tare!” El însuşi spunea: Eu sunt (Ioan 9,8-9). Una dintre cele mai importante minuni făcute de Iisus a fost vindecarea orbului din naştere.
„… Boala ta m-a întristat. Ai răcit din pricina umezelii chiliei tale… Deoarece era cu putință să o repari cu puține cheltuieli, pentru ce nu mi-ai scris? Aș fi trimis bani… Nu mai îngheța, nu-ți primejdui viața. Boala nu îngăduie celor care nu sunt desăvârșiți să sporească. Ai nevoie de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Să știți că dacă cei care nu sunt desăvârșiți și se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiți din lipsă de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întărește pe cei desăvârșiți. Pentru cei care nu sunt desăvârșiți sănătatea este carul care îl poartă pe atlet până la sfârșitul luptei.
Cazul Sfintei Maria Egipteanca este – ca şi de altfel al Sfântului Antonie cel Mare, având şi el, tot egiptean, de înfruntat mari ispite – este elocvent. Desfrânată din pasiune, nu din interes, a petrecut după miraculoasa ei convertire patruzeci şi şapte de ani în pustie. Când, din întâmplare, după trecerea acelor ani, a întâlnit-o, i s-a părut preotului Zosima că nu are în faţă o fiinţă omenească. După identificare, spovedind-o, i-a pus întrebarea: Te mai frământă ispitele trupeşti? Răspunsul, neaşteptat, a fost: Se luptă cu mine ca nişte fiare sălbatice.
Sfântul Grigorie Palama spune că plânsul este de două feluri: plânsul minţii, adică întristarea din inimă pentru păcatele noastre, fără lacrimi în ochi, aşa cum avea fiul cel risipitor, care zicea: „Câţi argaţi ai Tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame…” (Luca 15, 17); şi plânsul cu lacrimi, al doilea fel de plâns, mult mai înalt, care izvorăşte din întristarea minţii şi a inimii pentru păcatele noastre. Toţi dumnezeiştii părinţi spun la fel: că lacrimile la rugăciune sunt un dar al lui Dumnezeu, că foarte greu se câştigă şi foarte uşor se pierd.