Ne este arhicunoscută expresia filocalică potrivit căreia „atunci când noi nu mai avem ce face, ne dă diavolul de lucru”. Şi nu atât cunoaşterea ei ne surprinde, cât mai ales simplitatea plină de realism, atât de neluată în seamă. Este adevărat, mulţi dintre noi, din teamă de cel rău, ne arătăm a fi mereu preocupaţi. Dar nu de noi, ci de alţii. Le purtăm de grijă, fără voia lor. Le contabilizăm faptele, fără să ne-o ceară. Le analizăm aritmetic scăpările, fără să le ştim numele, şi cu atât mai puţin tainele. Important pentru noi este că suntem preocupaţi. Dar, în această grijă a noastră de alţii, uităm amarnic de noi înşine.
Aşa, de exemplu, uităm că altul nu-i duşmanul nostru de moarte, ci este ochiul lui Dumnezeu care ne priveşte aievea. Celălalt, oricât de rău ar fi – deşi ochiul meu e murdar, nu fapta lui e rea (Mt. 20, 15) -, este pentru noi mai degrabă un bun prilej de sporire duhovnicească (Mt. 5, 44: iubeşte pe vrăjmaşul tău) decât ar fi un surpător al pretinsei noastre liniştiri sufleteşti. „Răutatea” lui, care ne scandalizează, este de fapt agitarea răului din noi pe care înadins îl ocolim, cu scuza preocupării de răul altuia. Iar aşa-zisa „facere de bine”, prin îndreptarea morală a celuilalt, nu poate fi decât un neastâmpăr păcătos al fiinţei, confundat în mod voit cu un soi de „misiune sfântă”. Nu mai amintim de ispita după care pedepsirea altora ne-ar aduce un loc bine-meritat în rândurile drepţilor din cer sau măcar o recunoaştere vremelnică printre aleşii lui Dumnezeu din această lume. Aceasta, şi altele de acelaşi gen, le tratăm cu titlu de „ispite”, care din păcate nu-şi cunosc ispititorul.
Cât priveşte pretinsul drept al grijii de alţii (pe motiv că ne vor fi cândva recunoscători) nu-l putem avea nici de la Dumnezeu şi nici de la om. De la Dumnezeu nu-l avem, pentru că la El grija de alţii trece întotdeauna prin grija de noi. Adică, nu putem fi de vreun folos altora dacă nu ne vindecăm întâi pe noi, căci altfel: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). Apoi, Hristos Însuşi ne învaţă, fără deosebire, că atunci când observăm paiul din ochiul altora, de fapt ne ignorăm bârna din propriul ochi (Mt. 7, 3-5). Iar, peste toate, Hristos întrupat ne-a dat exemplu pe măsură omenească, după care îndreptarea altora vine numai din jertfirea noastră pentru ei şi nicidecum din jertfirea lor pentru noi (Mt. 5, 39: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”). Altfel spus, jertfa de sine este tot binele celuilalt. Pe când jertfa de altul este toată ruinarea de sine.
De partea cealaltă, nici omul nu ne dă dreptul la grija de alţii. Cel puţin, de la nivelul simplu al experienţei cotidiene, ştim cu toţii că „dragoste cu de-a sila nu se poate”. Sau, biblic fiind spus: „(…) ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Co. 9, 27). Şi apoi, cum să faci bine cu forţa? Cum să vindeci pe alţii cu boala din tine? După cum, adevărat este, că nici chiar cu binele din tine nu poţi îndrepta răul altora (Mt. 7, 6: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”).
Există totuşi o cale prin care le putem purta de grijă altora. Şi aceasta nu-i alta decât grija de noi înşine. În grija de noi stă ascunsă tainic toată sănătatea celorlalţi. Iar propria restaurare de sine este singura făclie care poate să lumineze întunericul altora (Lc. 11, 33: „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina”). Chiar şi cea mai firavă vindecare a păcatului din noi este o mare şansă deschisă înspre însănătoşirea aproapelui. De fapt, dacă grija de propria sănătate spirituală ar fi direct proporţională cu adâncul negurei din noi, atunci bezna celor din afara noastră n-ar mai conta. Ar fi îndeajuns vederea întunericului din mine ca să-l mai pot observa şi pe al celorlalţi. Mai mult, întunericul lor e lumină în comparaţie cu cel din mine, pentru simplul motiv că al meu poartă greutatea interiorităţii adânci pe care mi-o cunosc, pe când al celorlalţi e doar de suprafaţă.
Prin urmare, n-ar fi chiar atât de rău dacă grija de alţii am converti-o în grijă de noi şi de cele ale noastre. Iar dacă, prin absurd, ar exista o licărire de bine, văzută de ei la noi, să nu ne amăgim crezând că-i un motiv bine-meritat să le oferim vreun ajutor. Mai degrabă să aşteptăm să ni-l arate şi să ni-l ceară ei stăruitor. Atunci şi numai atunci, firav, cu grijă şi delicateţe, ne-am putea apleca în grija de ei şi de cele ale lor. Dar şi atunci, să nu uităm să le/ne specificăm că binele din noi nu-i decât lucrarea harului lui Dumnezeu, strălucitor în noi din milă pentru ei. Este lucrarea Lui prin noi pentru alţii, despre care mai multe nu ştim decât ştim. Noi putem să ne vedem în continuare de vindecarea noastră, zicând după exemplul paulin: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Co. 15, 10), sau după îndemnul Mântuitorului: „Iar când veţi face toate acestea să ziceţi: suntem slugi netrebnice…” (Lc. 17, 10). Eu însă le-am zis pe toate acestea din lipsa grijii de mine, privind cu teamă şi compasiune la negrija altora de ei.
Gheorghe Butuc