Olgăi C.
Mă voi strădui să răspund la nedumeririle dumneavoastră.
1) „Gândurile şi simţămintele” dumneavoastră sunt în mod vădit de la vrăjmaşul. Cel mai puternic mijloc pentru a scăpa de ele este să le descoperiţi duhovnicului.
2) Când apar, să spuneţi neîncetat: „Doamne, miluieşte!” sau Rugăciunea lui Iisus, până când vor pieri aceste insuflări drăceşti. Amintiţi-vă cuvintele: înconjuratu-m-au (dracii), şi întru numele Domnului i-am înfrânt pe ei.
Prin rugăciunea rațională neîncetată, pentru început, și prin strădania de întoarcere a minții-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învățăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii și nu se pierde niciodată. Prin săvârșirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, așa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ținerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă.
Un om duhovnicesc, atunci când vrea să ajute pe cineva, încearcă să-l alipească de Hristos, iar nu să-l lege de sine. După aceea, când reuşeşte să-l alipească de Hristos el se bucură, iar acela se nevoieşte privind la Hristos. Atunci şi unul şi celălalt au plata lor şi lucrurile merg firesc. însă atunci când omul se nevoieşte şi caută cum să placă aceluia care încearcă să-l unească cu Hristos, adică dacă o acţiune a sa îl va mâhni sau îl va bucura pe acela, şi nu cugetă cum vede oare Hristos această acţiune a sa, atunci nu-l mulţumeşte nici pe omul care îl ajută, nici pe Hristos,dar nici el nu se foloseşte, pentru că nu primeşte ajutor dumnezeiesc.
Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte.
Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.
Știm cu toții ce este supărarea, fiindcă am supărat și am fost supărați. Fără să îşi dea seama, oricine supără și oricine se supără se rănește pe sine însuși, întrucât se lipsește de soarele dragostei. Cel ce supără pe altul îşi rănește nu numai sufletul, ci și trupul: emoțiile rele nasc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului și dereglează viața. Cel ce face altuia supărare își face, în primul rând, supărare sieși. Și cel care se supără este însă nechibzuit și se rănește pe sine însuși.
Dacă o veţi împlini, nu veţi face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai că, intrând în mănăstire, trebuie să vă puneţi în inimă făgăduinţa: tot sufletul vostru numai Domnului să-l predaţi, toate dorinţele şi năzuinţele pământeşti lepădându-le.
Toată esenţa lucrării constă în schimbarea lăuntrică şi potrivit acestei schimbări trebuie să schimbaţi exteriorul. S-a produs înlăuntru vreo schimbare care să fie exprimată prin cererile stăruitoare ale inimii sau doar au apărut gânduri bune în suflet? Şi gândurile acestea sunt numai în minte sau au coborât şi în inimă?!
Preotul, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sf. Apostoli, are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, şi de a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Mântuitorul că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu.
Primul lucru care-l frapează pe cititorul Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie Rugăciunii lui Iisus. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi”.
Monahiei Eupraxia
Să fii sănătoasă, Domnul să te binecuvânteze şi să te îndrume! Să nu fii grosolană cu nimeni… poţi să îţi spui părerea, dar să nu insişti cu tărie. Cere de la Domnul înţelepciune şi stăpânire de sine. Să nu fii înţeleaptă cu mintea ta, altfel te vei face de ruşine. Apostolii şi sfinţii se lepădau de toate ale lor ca să dobândească ale lui Dumnezeu. Noi avem mintea lui Hristos, spunea Apostolul Pavel, poruncind să urmăm lui. Iar tu ai trăsătura asta: hop întruna cu ale tale! Peste tot, cu toţi, să te smereşti. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar oamenii cu atât mai mult.
Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)
Când te rogi lui Dumnezeu şi sfinţilor, trebuie să te sileşti a lepăda orice împătimire lumească faţă de oameni şi lucruri, sau orice părtinire faţă de oameni şi lucruri, şi să te sileşti a-i iubi pe toţi ca pe nişte fraţi şi surori cu toată voirea de bine, ca pe tine însuţi.
Fără saţ, cu bucurie şi neîncetat proslăvesc pe Domnul Atoatefăcătorul îngerii din cer, a căror mulţime este fară număr, precum şi sfinţii oameni – iar noi, cei pământeşti şi care ne-am făcut ca de pământ, ne-am îngroşat, cât suntem de leneşi la rugăciune, slavoslovie şi mulţumire!
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1).
– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşeală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?
– Ei, desigur. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere şi ar spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.
Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?” Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.
Când îţi faci rugăciunea, (…) să ai mare smerenie şi amintirea păcatelor tale,’ rugându-te să fii miluită şi, cât poţi, să te păzeşti ca nu cumva să fii atrasă în părerea de sine şi să cauţi ceva înalt. înşelarea este foarte aproape. (Cuviosul Macarie, 24, Vol. 3, p. 297)
Cauţi înflăcărarea în rugăciune, din nebunie, şi, chiar dacă gândeşti că ai dobândit-o, fii încredinţată că este înşelare. îndreptează viaţa ta,fii smerită şi roagă-te cu smerenie, căci Dumnezeu primeşte rugăciunile celor smeriţi.
Felul cum începe rugăciunea minții (noetice) este pe de o parte o chestiune care ține de o învățare exterioară, de o formare din partea unui Părinte duhovnicesc, iar pe de altă parte este o chestiune care ține de experiența personală lăuntrică. Este important să fie spus că un prilej important pentru dezvoltarea rugăciunii minții este însăși prezența Tradiției ortodoxe sau a unui terapeut duhovnicesc ortodox. Faptul că în epoca noastră pare irealizabilă rugăciunea minții (noetică) ține de pierderea Tradiției ortodoxe în nucleul ei, care este curățirea, luminarea și îndumnezeirea, și de lipsa mai multor Părinți duhovnicești care să aibă această formare ortodoxă.