“Noi, bunii creştini, aşa cum ne considerăm, care cercetăm cărţile sfinte, mergem la Biserică, ne şi rugăm suntem în primejdie să suferim o pagubă ireparabilă dacă socotim că mergem bine. Într-o zi, Dumnezeu se va lepăda de noi. Ceea ce trebuie să avem cu deosebire în vedere, ca să evităm această primejdie, este pocăinţa. Să avem dispoziţia să acceptăm pocăinţa pe care ne-o dă Dumnezeu. Dacă El vizitează sufletul nostru, primul lucru pe care ni-l dăruieşte este pocăinţa.
Spunem cuvinte elevate, ne purtăm cum nu-I place lui Dumnezeu, cugetăm în sinea noastră aşa cum nu vrea Dumnezeu şi nu ne pocăim. Din neatenţie sau pentru că ne-am supărat îl întristam pe celălalt, îl nedreptăţim şi nu ne pocăim. Purtăm înlăuntrul sufletului nostru dispreţul, obrăznicia, tupeul, mândria şi nu ne pocăim.
Astfel, există primejdia ca binele pe care-l vom primi din studiu [studiul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi, etc., n.n.], să legalizeze lipsa noastră de pocăinţă, să o cocoloşească. Continuăm, chipurile, să înaintăm, fără să intrăm în rânduială. Şi nu numai că nu intrăm în rânduială, dar acoperim cele pentru care trebuie să ne pocăim.
În consecinţă, mergem să ne rugăm şi nu ne căim, nu avem dispoziţia necesară să primim pocăinţa pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte în timpul rugăciunii. Mintea noastră zboară la alte lucruri. Mergem la Biserică şi rămânem, în toată vremea, fără dispoziţia spre pocăinţă. Se poate chiar să mergem să ne împărtăşim fără să avem pocăinţă.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008