Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!
Cel ce-și apropie suferința altuia, cel ce pornește la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumusețea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor.
Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândețe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale ființe.
Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esenţă.
Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
„Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.
Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta, de care suntem atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă, de milenii.
Credinţa fără faptă e ca o floare fără rod: se arată într-o frumuseţe trecătoare. Omul viu mână paşii iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui Dumnezeu, devine părtaş la lucrarea dumnezeiască.
Fapta poate fi înţeleasă în două feluri.
Dacă suferinţa este prezentă în viaţa omului nu mai puţin prezentă este setea de a o încercui. Omul a reuşit în ştiinţă şi tehnică, a reuşit în arte, dar nu a putut încă întrona binele pe cuprinsul vieţii lui; nu l-a putut întrona pentru că o ordine morală nu a fost stabilită. Făptura sa, înfirmă pe această dimensiune, face să crească continuu roadele eroismului, cu apetitul şi senzualismul său.
În faţa acestei situaţii, oamenii reacţionează în mod deosebit, după structură şi orientare, după spiritul care îi guvernează.
Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.