Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte și l-a făcut mai om. Niciodată mulțumit cu ceea ce știe și posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut în stări de neliniște; omul a trecut prin crize. Dacă întrebarea și căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puțin îi aparține certitudinea.
Viaţa este continuitate, val infinit. De aceea, o poate cunoaşte numai acela care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune.
Tendinţa omului este de a se regăsi, adică de a se situa just şi a se întregi. Aceasta înseamnă năzuinţă spre desăvârşire.
În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.
Omul, având o îndoită natură, nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai ușoară, este mai la îndemână și deci mult mai bătută. De aici a venit credința că așa e firesc, că așa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.
Din această rătăcire, din această neputință și uitare omul poate fi scos prin exemplul sfințeniei.
Viaţa este aşa cum o cunoaştem cu toţii: plină de întorsături, de contradicţii, de apăsări şi asperităţi. Viaţa ne face să sângerăm pentru că este colţuroasă şi cu drumuri întoarse. Acela care trăieşte bunătatea, care simte vibraţia şi căldura ei, are darul de a îndruma şi de a împăca contradicţiile, are darul de a rotunji şi uşura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viaţă, dar firea lui este făcută să le înlăture.
Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esenţă.
Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă.
Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!
Cel ce-și apropie suferința altuia, cel ce pornește la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumusețea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor.
Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândețe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale ființe.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
„Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.
Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta, de care suntem atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă, de milenii.
Credinţa fără faptă e ca o floare fără rod: se arată într-o frumuseţe trecătoare. Omul viu mână paşii iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui Dumnezeu, devine părtaş la lucrarea dumnezeiască.
Fapta poate fi înţeleasă în două feluri.
Dacă suferinţa este prezentă în viaţa omului nu mai puţin prezentă este setea de a o încercui. Omul a reuşit în ştiinţă şi tehnică, a reuşit în arte, dar nu a putut încă întrona binele pe cuprinsul vieţii lui; nu l-a putut întrona pentru că o ordine morală nu a fost stabilită. Făptura sa, înfirmă pe această dimensiune, face să crească continuu roadele eroismului, cu apetitul şi senzualismul său.
În faţa acestei situaţii, oamenii reacţionează în mod deosebit, după structură şi orientare, după spiritul care îi guvernează.
Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor de sus. Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar mai puţin frumoaselor, adevăruri.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.