La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vremea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor. Vrei să-ţi aduc un exemplu spre întărirea acestui lucru? Nişte oameni călătoreau pe o corabie cu pânze, străbătând aceeaşi mare. Şi călătorii îşi arătau unii altora lucrurile furate din multele jafuri pe care le săvârşiseră. Desigur, cârmaciul a observat toate acestea cu de-amănuntul, dar n-a făcut controlul hoţilor pentru lucrurile furate. Doar când a văzut corabia apropiindu-se de mal, a poruncit tuturor să iasă goi din corabie şi a aflat în acest fel ceea ce furase fiecare. După părerea mea, pilda aceasta are asemănare cu viaţa. în locul mării este viaţa noastră, iar corabia care pluteşte este creaţia, avându-L Cârmaci pe Dumnezeu, Cel Care primeşte pe corabie toate mărfurile. Şi dacă vreun om duce o viaţă desfrânată, o va lăsa în corabia creaţiei, dacă vieţuieşte însă bine, răsplata pentru faptă va fi păstrată pentru Ziua Judecăţii. Apoi, după ce ne apropiem de liman, de sfârşitul vieţii, Cârmuitorul ne scoate goi din corabia pământească şi faptele tuturor urmează să fie arătate în Ziua Judecăţii. Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lucrurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum neam îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata chemării celei de sus a lui Hristos.
Două sute cincizeci de parabole, Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Egumenița 2011