Cei foarte păcătoşi, dacă se cunosc pe sine, au în mod firesc şi foarte mult material pentru smerenie. Orice cădere este negreşit o cădere, dar este şi material pentru smerenie şi rugăciune. Păcatele, dacă se pun în valoare orientându-le către smerenie, sunt ca şi gunoiul ce îl punem la răsaduri. Aşadar, de ce să nu folosească cineva acest material, ca să îngraşe ogorul sufletului său pentru a deveni fertil şi dătător de roade? Adică unul care a făcut păcate mari, dacă ar simţi cât a greşit şi ar spune: „N-ar trebui nici capul să-l ridic, ca să mă uit la vreun om”, fiindcă se smereşte mult, primeşte şi mult har, sporeşte statornic şi poate ajunge la măsuri mari. În timp ce unul care nu a făcut păcate mari, dacă nu se aranjează corect, încât să spună: „M-a păzit Dumnezeu de atâtea greutăţi; sunt foarte nemulţumitor, sunt mai păcătos decât cel mai păcătos”, ajunge inferior duhovniceşte celuilalt.
Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş. Fariseul avea fapte, dar avea şi mândrie. Vameşul avea păcate, dar avea recunoaşterea păcătoşeniei lui, zdrobire, smerenie – lucrul cel mai de seamă pe care îl cere Hristos de la om – de aceea s-a mântuit într-un chip mai uşor. Aţi văzut cum l-au închipuit pe fariseu într-o icoană! Arată cu degetul spre vameş: „Nu sunt ca acesta!”… Sărmanul vameş se ascundea după o coloană; nu avea obraz nici măcar să privească în jurul său. Şi fariseul Îi arăta lui Hristos unde se afla vameşul! Aţi luat aminte la asta? Ca şi cum Hristos nu ştia unde era vameşul. Fariseul deşi a împlinit toate cele după tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mândria! Atunci când un om nu are păcate şi nu are smerenie, atunci are păcatele vameşului şi mândria fariseului. „Harisme” duble! „Râios, dar şi chel” -, cum se spune în Epir.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001, p. 127-128