La finalul Săptămânii luminate, Biserica a statornicit să sărbătorim un eveniment legat de Maica Domnului.
Preacurată, preanevinovată, preamilostivă, prealăudată, pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu Marie, izvor al dumnezeieştii tămăduiri, grabnic ascultătoare şi eliberatoare, apărătoare nebiruită a creştinilor, mijlocitoare statornică către făcătorul, nădejdea, acoperământul şi ajutorul celor ce aleargă la tine, îţi cer dumnezeiasca ta înţelegere.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentru păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiatru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie.
Un film artistic de excepție: „Omul lui Dumnezeu” – Viața Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina făcătorul de minuni. Filmul a fost realizat în colaborare cu Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte.
Copile, viaţa aici pe pământ este o luptă fizică şi mentală neîntreruptă, războiul este mai întâi al gândurilor, iar când numai putem să luptăm cu gândurile atunci ne războim între noi. Noi suntem într-o astfel de stare aici pe pământ şi credem că ne luptăm pentru credinţă. Noi ca indivizi nu putem face nimic pentru credinţă, numai dacă ne unim, aceasta este puterea. Suntem datori să ne luptăm, căci suntem copii părinţilor căzuţi şi duşmanii noştri, puterile cugetătoare, ne abat de la calea cea dreaptă.
Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).
Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu ele pe calea cea îngustă şi anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile sunt un lucru străin. Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au mâncat miel înaintea plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu? Fiecare ar trebui să străbată acest pustiu, pentru a ajunge la pământul făgăduinţei. Căci Însuşi Domnul pe toate le rânduieşte. Iar noi trebuie să ne rugăm: Atotţiitorule, mântuiește-mă!
Mă-ntreb: Oare atunci când ai suspine, e-ntotdeauna întristare? Oare atunci când plângi în tine, nu-ţi vine Dorul şi mai mare? Când te găseşti o clipă singur, oare nu-ţi vine vreo odihnă că poţi lipi de cer privirea şi-apoi să lăcrimezi în tihnă? Oare atunci când vrei tăcere e-ntotdeauna din mândrie? Căci lângă om fiind cu trupul simţi inima în sărăcie. De dragul lor şi de la patimi îţi vine adeseori vorbire. Dar apoi rana grea îţi vine când simţi cum Dorul e-n lipsire.
Copiii noștri au devenit incapabili pentru credință. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veșnic. Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceștia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenței noastre, drept ziua nașterii noastre la viața cea mai înaltă, la plinătatea vieții ce aparține lui Dumnezeu.
Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?,” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?,” ar fi primit răspuns. „Eu sunt adevărul,” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Înţelegeţi, fraţilor, despre ce vorbesc? Vorbesc despre pricinile bătăii cu care Cel Preaînalt loveşte Europa atât de des. Una din pricinile de căpătâi este că omenirea eretică Europeană de-a lungul a, deja, mai multor veacuri Îi pune lui Hristos acea întrebare a lui Pilat: „Ce este adevărul?” De când s-au rupt de vechea Biserică apostolească şi drept-slăvitoare, ei au încetat să se mai întrebe „Cine este adevărul?” Căci dacă ar întreba drept „Cine este adevărul?,” ar primi şi răspunsul drept. Adevărul e ipostatic, nu impersonal.
De ce uneori ne rugăm atât de greu?
“Acum toate s-au umplut de lumină:
şi cerul, şi pământul şi cele de desubt.
Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos…”
(Din Canonul Învierii)
Învățătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinței creștine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră… Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură a învierii celor adormiți“, spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17, 20).
Să ne aducem ca roade pe noi înșine, zidirea cea mai de preț și cea mai firească a lui Dumnezeu, să redăm chipului „chipul”, să ne cunoaștem valoarea, să ne cinstim prototipul, să înțelegem puterea tainei și din ce pricină a murit Hristos.
(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu”