Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).

Acest Dumnezeu trăiește pe de-a-ntregul numai și numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viață! Căci pentru a ne aduce la viață – pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puțină minte curată și oricât de puțină inimă curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, și eu n-am putut să-L înțeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine” (1 Petru 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o și o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar știu sigur că toată această suferință este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuși Dumnezeu, Dumnezeu Care miluiește, și este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.

Așadar, când eu Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu și cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc sinele și vreau odihnă, și nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viață.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie, Editura Egumenița, 2015

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.