Spunea cineva că părintele Stăniloae l-a întrebat pe un candidat la doctorat: „Ce simți tu când o cinstești pe Maica Domnului?”. N-a întrebat ce temeiuri sunt pentru cinstirea Maicii Domnului, ci tu, personal, care ești în Biserica Domnului și cinstești pe Maica Domnului, ce simți tu atunci când cinstești pe Maica Domnului?
A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!
Viața virtuoasă a Maicii Domnului a fost tăinuită de ochii și de puterile lumii acesteia. De la o vârstă fragedă, ea a locuit în Sfânta Sfintelor ca într-un mormânt, necăutând nimic altceva decât a se uni cu Dumnezeu. În afară de cântarea de mulțumită pe care a înălțat-o atunci când s-a întâlnit cu Elisabeta, Preasfânta Fecioară nu a mai glăsuit niciodată, învăluindu-se într-o tăcere sfântă. De altfel ce cuvânt mai mare ne-ar fi putut da decât pe Însuși Cuvântul Ipostatic, pe Care L-a adus în lume?
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.
În cursul vieții sale pământești, Maica Domnului a avut, ca toată lumea, și momente de aleasă fericire, dar cele mai multe i-au fost de grea suferință.
Să avem credință în Sfinții noștri, în Hristos și în Maica Domnului. S-o iubim mult pe Maica Domnului, ca să ne dea bucuria Fiului ei. Să se înrădăcineze bucuria lui Hristos în sufletul nostru, să prindă viață sufletul nostru cu dragostea lui Dumnezeu, iar nu cu discuțiile. Adică vorbim în deșert continuu, cuvintele se duc în văzduh, în coșul de gunoi; toate se pierd în aer.
Ea e modelul desăvârșit de curăție și iubire, duse până la jertfă, dovadă că puțini erau până sub crucea Răstignitului, și printre cei puțini, era Maica Domnului.
Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine! Așa a zis îngerul, așa zicem și noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.
Smerenia și alipirea de Domnul, statul lângă El – acestea sunt necesare omului. Dacă omul le împlinește în ființa sa, are deja viață adevărată pe acest pământ și dobândește Împărăția Cerurilor.
Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din Cer și ar deveni demoni, dacă toți oamenii ar deveni răi, dacă toate făpturile, cerul, luminătorii, preoții, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu – toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea sfințeniei Născătoarei de Dumnezeu, nu ar fi posibil să-L întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulțumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta, stând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu.
Părintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului – „Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor şi Stăpâna noastră”.
Sfinţii Părinţi au constatat că singuri nu pot reuşi multe lucruri cu privire la rugăciune. Au nevoie de sprijin, de susţinere. Au nevoie de îndrumători iscusiţi la început, de alţi Părinţi, de cărţi; şi încet-încet, după o vreme au parte de ajutorul sfinţilor. Şi mai ales de cel al Născătoarei de Dumnezeu.
Toți cei ce trăiesc pe pământ au o Maică iubitoare, plină de lumină, atotputernică. Ea este zid nebiruit, nădejdea celor deznădăjduiți, ea este bucuria tuturor celor necăjiți.
Această sărbătoare este prin excelență o sărbătoare a tămăduirii. Toate sărbătorile sunt sărbători ale tămăduirii în Biserică, deoarece Biserica este spital duhovnicesc unde căutăm cu toții alinare și vindecare de bolile sufletești și trupești.
Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.
Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.