
Amintiți-vă că aveți în Ceruri o Maică

Așa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului și la această taină a tainelor, cum întru ea S-a odrăslit mai presus de fire Fiul lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece și vei naște Fiu…”.
Cât de binecuvântați sunt creştinul şi neamul acela care o au pe Maica Domnului drept izvor al tămăduirii, izvor al milei, al vieții şi al blândeții!
Orice lucru bun găsește omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreția ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăși Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu și a adus în lume întristare și durere. Maica Domnului a unit iarăși veriga și a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
Fecioara Maria, Preacurata Maică, nu cere nimic şi primeste totul. Ea nu urmareste nimic si are totul. În chipul Fecioarei Maria aflăm ceea ce s-a pierdut în totalitate în lumea noastră mândră şi agresivă: compasiune, blândeţe, purtare de grijă, încredere şi smerenie.
În urmă cu vreo douăzeci de ani un oarecare stareț cu cei doi ucenici ai săi au mers la o oarecare chilie și au făcut priveghere pentru praznicul Bunei Vestiri. Era în Postul Mare.
Maica Domnului a fost smerită până la așa măsură, încât ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre mărețiile ei, despre nașterea ei mai presus de fire. Acest cuvânt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” arată smerenia Maicii Domnului în fața voinței lui Dumnezeu, supunerea.
Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească? Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?
O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: Puterea Mea se arată în slăbiciune (2 Cor. 12,9).
Spunea cineva că părintele Stăniloae l-a întrebat pe un candidat la doctorat: „Ce simți tu când o cinstești pe Maica Domnului?”. N-a întrebat ce temeiuri sunt pentru cinstirea Maicii Domnului, ci tu, personal, care ești în Biserica Domnului și cinstești pe Maica Domnului, ce simți tu atunci când cinstești pe Maica Domnului?
A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!
Viața virtuoasă a Maicii Domnului a fost tăinuită de ochii și de puterile lumii acesteia. De la o vârstă fragedă, ea a locuit în Sfânta Sfintelor ca într-un mormânt, necăutând nimic altceva decât a se uni cu Dumnezeu. În afară de cântarea de mulțumită pe care a înălțat-o atunci când s-a întâlnit cu Elisabeta, Preasfânta Fecioară nu a mai glăsuit niciodată, învăluindu-se într-o tăcere sfântă. De altfel ce cuvânt mai mare ne-ar fi putut da decât pe Însuși Cuvântul Ipostatic, pe Care L-a adus în lume?
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.
În cursul vieții sale pământești, Maica Domnului a avut, ca toată lumea, și momente de aleasă fericire, dar cele mai multe i-au fost de grea suferință.
Să avem credință în Sfinții noștri, în Hristos și în Maica Domnului. S-o iubim mult pe Maica Domnului, ca să ne dea bucuria Fiului ei. Să se înrădăcineze bucuria lui Hristos în sufletul nostru, să prindă viață sufletul nostru cu dragostea lui Dumnezeu, iar nu cu discuțiile. Adică vorbim în deșert continuu, cuvintele se duc în văzduh, în coșul de gunoi; toate se pierd în aer.